„În noaptea aceea, deţinuţii au stat treji. Ascultau, ca de atâtea ori, hârşâitul greoi al morţii. România toată s-a zbârcit ca un fruct părăsit. Trupul marelui Maniu, ascuns într-un sac zdrenţuit de greutatea zecilor de cadavre, era târât pe scara penitenciarului. Capul îi sălta la fiecare treaptă parcursă. Se spune chiar că i-au fost rupte picioarele pentru ca trupul lui inalt să poata încăpea în sacul morţilor. „La Sighet, deţinuţii aveau numere. Nu mai existau ca oameni, ci ca simple numere. Comunicau prin sistemul Morse şi asa s-a şi aflat că Iuliu Maniu nu mai e. S-a spus: «s-a stins becul!», aşa se spunea când murea câte unul. Atunci s-a spus: «La celula doi s-a stins becul!» A fost introdus într-un sac şi se auzea cum era tras pe scări şi capul lui mergea din scară în scară. Era dimineaţa la ora şase când a decedat şi a fost aruncat într-o groapa comună din Cimitirul Săracilor, din Sighet. Abia mai târziu s-a ştiut că a trecut la cele veşnice, fiindcă chiar şi la multă vreme după arestarea lui, lumea încă mai spera la o intervenţie a anglo-americanilor care să pornească un război împotriva sovieticilor şi Maniu să fie eliberat." (Marin Pop, istoric)”[1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu