„Mitul are pentru noi autoritatea unui fapt natural. Iar cînd e vorba de mitologie, toţi ne simţim mai mult sau mai puţin la noi acasă, fără a fi siliţi să optăm între istorii fascinante sau miraculoase şi moduri de gîndire care nu ne sînt neapărat proprii. Ce importanţă are pentru cititorul de mituri faptul că, în 1724, părintele Lafitau le denunţa «ideile carnale»? Cum l-ar putea interesa judecata unui iezuit ce îl reciteşte pe Plutarh printre huroni, decît poate prin aceea că tot acest divin poetic şi fabulos ne-a dăruit atîta desfătare, atîta voluptuoasă plăcere - o mărturisea Levy-Bruhl în 1935 - încît i-am redat, în plină epocă a Luminilor, toată vechea sa putere asupra noastră, cei care avem în spate patru sau cinci secole de memorie şi ne sînt familiare necuprinse biblioteci imaginare? În fapt, animalul simbolic sau omul ce dă frîu liber închipuirii, se caută şi se recunoaşte în antologiile de mituri, indigene ori exotice, nu este niciodată străin de interpretările, cîteodată intuitive, alteori sofisticate, pe care i le propun culegători lipsiţi de pretenţii sau mitologi socotiţi savanţi.[1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu