”Raporturile presupun lucrurile. Obiecte şi raporturi, iată cugetarea. . . Se pare deci că, în toate cazurile, cugetarea operează asupra unor date, asupra unui lucru, asupra unei scheme, asupra unui semn. . . Cugetarea nu e niciodată „pură". Cu ce ar gândi? Ea presupune întotdeauna o conştiinţă confuză a obiectelor sale şi a raportului dintre ea şi ele" (Delacroix 22, p. 379, 402 sq.).
Aceasta se datoreşte faptului că cugetarea este dominată de intenţie (sensul fenomenologic/ tendinţa gândirii de a avea obiect).
Vorbirea nu poate fi însă explicată direct prin gândire, din cauza caracterului arbitrar al vorbirii (v. mai jos). Dar vorbirea ajută la creaţia cugetării.
„Într'un articol concis, numai de câteva pagini, „Asupra desăvârşirii progresive a cugetării în vorbire", H. von Kleist a pus, cu o vigoare magistrală, problema pe care o tratăm. El pleacă de la faptul că rolul vorbirii nu se limitează deloc la comunicarea cugetărilor preexistente, ci că vorbirea este un mediator indispensabil pentru formaţia cugetării, pentru devenirul său intern. Vorbirea nu este o simplă transpoziţie a cugetării în forma verbală: ea cooperează în mod esenţial la actul primitiv care o fundează.”
Al. Rosetti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu