„Poate părea suprinzător, dar cel care a oferit cea mai concretă şi mai influentă descriere a culturii acestei presupuse noi lumi a fost criticul literar american de orientare marxistă Fredric Jameson. El a precizat obiectele la producerea cărora postmoderniştii şi precursorii lor fie s-au arătat sensibili, fie au servit ca mijlocitori (vezi lucrarea sa Postmodernism, or the Cultural Lo¬gic of Lite Capitalism, 1984).
Potrivit lui Jameson, cercetarea criticilor sociale, filosofice şi estetice recente dezvăluie „sensuri [multiforme] ale sfârşitului unui lucru sau altuia", şi în consecinţă proiectează imaginea unei culturi: preocupată în mod explicit de suprafeţe, etalând astfel o anu¬mită „lipsă de profunzime"; extrem de avidă de variaţii în ornamentarea suprafeţei şi de aceea foarte aplecată spre pastişă şi indiferentă faţă de timpul istoric; conştientă de lipsa sa de profun¬zime şi de aceea caracterizată atât de predilecţia pentru ironie, cât şi de o anumită „slăbire a afectului" sau precauţie în exprimarea emoţiilor puternice; fascinată şi de aceea creatoare de stări psihologice schizofrenice; şocant de utopică în ideea că ai putea obţine tot ceea ce visezi.
Sub orice mască ar apărea, postmodernismul implică dezintegrarea ordinii simbolice moder¬niste. El neagă existenţa tuturor „universaliilor", inclusiv filosofia Sinelui transcendental, pe motiv că discursul şi categoriile referenţiale ale modernităţii (subiectul, comunitatea, statul, uti¬litatea, clasa socială ş.a.m.d.) nu mai sunt potri¬vite pentru descrierea capitalismului dezorganizat, în schimb, instituie o nouă cultură a „paralo-gismului" — a imaginaţiei, ingeniozităţii,dez¬acordului, a căutării paradoxului şi tolerării incomensurabilului.
De aceea, postmodernismul se caracterizează printr-o „multiplicare a univer¬surilor de viaţă". Pentru a-1 cita pe Z. Bauman (lntimations of Poslmodernity, 1992), trăsă¬turile sale cele mai izbitoare sunt „varietatea, virtualitatea şi ambivalenţa", „eternul şi ireduc¬tibilul pluralism al culturilor, tradiţiilor comune, ideologiilor, «formulelor de viaţă» sau «jocu¬rilor de limbaj»".”
Potrivit lui Jameson, cercetarea criticilor sociale, filosofice şi estetice recente dezvăluie „sensuri [multiforme] ale sfârşitului unui lucru sau altuia", şi în consecinţă proiectează imaginea unei culturi: preocupată în mod explicit de suprafeţe, etalând astfel o anu¬mită „lipsă de profunzime"; extrem de avidă de variaţii în ornamentarea suprafeţei şi de aceea foarte aplecată spre pastişă şi indiferentă faţă de timpul istoric; conştientă de lipsa sa de profun¬zime şi de aceea caracterizată atât de predilecţia pentru ironie, cât şi de o anumită „slăbire a afectului" sau precauţie în exprimarea emoţiilor puternice; fascinată şi de aceea creatoare de stări psihologice schizofrenice; şocant de utopică în ideea că ai putea obţine tot ceea ce visezi.
Sub orice mască ar apărea, postmodernismul implică dezintegrarea ordinii simbolice moder¬niste. El neagă existenţa tuturor „universaliilor", inclusiv filosofia Sinelui transcendental, pe motiv că discursul şi categoriile referenţiale ale modernităţii (subiectul, comunitatea, statul, uti¬litatea, clasa socială ş.a.m.d.) nu mai sunt potri¬vite pentru descrierea capitalismului dezorganizat, în schimb, instituie o nouă cultură a „paralo-gismului" — a imaginaţiei, ingeniozităţii,dez¬acordului, a căutării paradoxului şi tolerării incomensurabilului.
De aceea, postmodernismul se caracterizează printr-o „multiplicare a univer¬surilor de viaţă". Pentru a-1 cita pe Z. Bauman (lntimations of Poslmodernity, 1992), trăsă¬turile sale cele mai izbitoare sunt „varietatea, virtualitatea şi ambivalenţa", „eternul şi ireduc¬tibilul pluralism al culturilor, tradiţiilor comune, ideologiilor, «formulelor de viaţă» sau «jocu¬rilor de limbaj»".”
Gordon Marshall, Oxford. Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu