Fiind ştiinţa despre om, antropologia nu poate să se depărteze de funcţia acestei trestii gânditoare care este chiar omul. Fără gândurile lui nu vom şti nimic despre om, oricât îl vom privi şi oricât de mult ar fi preocupat Pavlov de sucurile gastrice produse de sunetul clopoţelului mişcat înainte de ora mesei şi ori cât de minuţios îi va nota Freud visele cu mai mică ori mai mare conotaţie sexuală.
Vrem să spunem că ne este teamă să-l introducem pe om într-o schemă, oricât de mult am dori să găsim calificative care să-l definească. Aici, chiar subscriem la spusa lui Nietzsche: ”Îi suspectez pe toţi sistematicienii şi mă feresc din calea lor. Voinţa de sistem e o lipsă de onestitate.”[1] Când se exagerează, am adăuga...
Şi dacă cineva s-a plictisit deja până acum că nu am spus esenţialul despre antropologie, îl sfătuim să renunţe la citirea paginilor care urmează, fiindcă nici la sfârşitul volumului nu vom ştie cu adevărat cine şi ce este antropologia (oare?) şi cu atât mai puţin cine şi ce este omul (precis!). Ne place însă să vorbim despre el privindu-i fruntea, încercând să descifrăm ce se întâmplă în spatele ei. Am spus că vrem să-l privim.
[1] Nietzsche, Friedrich, Amurgul idolilor sau cum se filosofează cu ciocanul, Bucureşti, Ed. Humanitas,[2001], p. 18.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu