”La noi, limba slavonă era întrebuinţată în biserică şi era întrebuinţată în cancelarii; ferească Dumnezeu, niciodată, cum s-a crezut de învăţaţi de dincolo de Dunăre, în relaţiuni politice!
Niciodată boierii între dânşii, sau domnul cu boierii săi, nu au vorbit limba slavonă; niciodată slavona nu a servit drept limbă de întrebuinţare în clasa de sus. Şi, dacă relaţiunile politice au fost făcute în limba slavonă, aceasta se datoreşte unui fapt pe care
îl voi arăta acum. Limba slavonă o luasem de la vecinii noştri de dincolo de Dunăre. Nu putea fi însă vorba de un împrumut care ar arăta o recunoaştere de superioritate faţă de aceşti vecini aşa cum au căutat să argumenteze, în anumite momente gingaşe ale
istoriei noastre, bulgarii, care simţeau nevoie să se afirme împotriva noastră; nu înseamnă că am primit cultura noastră de-a gata, făcută de dânşii, ceea ce ar arăta că nu am fost în stare să ne precizăm firea naţională şi că ne-am folosit de rezultatele unor osteneli culturale care au fost proprii ale lor. Aceasta este cu desăvârşire fals.
Am luat de la slavii de peste Dunăre fiindcă ei erau prezentatorii în formă slavonă ai culturii bizantine, care cultură bizantină fusese, înainte de aceasta, grecizată, şi nu era de fapt decât vechea cultură romană, greco-romană, elino-romană, dacă voiţi, vechea
cultură mediteraneană, trecută de la întrebuinţarea limbii latine la întrebuinţarea limbii greceşti, nu ca limbă superioară, ci fiindcă nu se mai ştia, nu se mai întrebuinţa curent, în aceste regiuni ale Împărăţiei bizantine, limba latină. S-a trecut de la limba latină la limba grecească pentru că limba grecească era o limbă vulgară pe care o întrebuinţa poporul, iar nu pentru că era o limbă superioară pe care ar fi cerut-o ambiţia statului. Şi după aceea s-a trecut de la limba grecească la limba slavonă, pentru anumite regiuni, nu fiindcă limba slavonă era cerută de o conştiinţă naţională deosebită şi nu fiindcă s-ar fi socotit această limbă, cu totul nouă, superioară, pentru întrebuinţarea literară, faţă de
greceasca întrebuinţată de atâta vreme şi cuprinsă în monumente literare neimitabile pentru toate timpurile, dar fiindcă în anumite regiuni nu se înţelegea greceşte.
Şi, tot astfel, atunci când s-a trecut la noi de la slavonă la limba românească, nu s-a trecut din cauza unei conştiinţe naţionale româneşti, nici din cauza unei convingeri de superioritate a acesteia faţă de cea dintâi, ci fiindcă nu se mai înţelegea limba slavonă. A fost, deci, al treilea pas de trecere de la o limbă oficială şi administrativă, de la o limbă bisericească, imperială şi patriarhală, la o modestă limbă de întrebuinţare curentă.”
Nicolae Iorga
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu