Termenul antropologie este creat de Aristotel. La noi cuvântul a intrat prin intermediul limbii franceze - anthropologie. Dicţionarul explicativ al limbii române ne spune că antropologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul originii, evoluţiei şi variabilităţii a omului, în corelaţie cu condiţiile naturale şi social-culturale. Este cam generală definiţia, dar nu vrem să intrăm în polemică de la primele rânduri. Totuşi, ni se pare limpede că luând de bună această definiţie nu ar mai rămâne nimic de studiat – sau aproape nimic – celorlalte ştiinţe.
Integrându-ne într-un cadru ştiinţific, devine din ce în ce mai clar că despre om nu se poate vorbi în urma unor impresii, deşi sunt suficient de mulţi oameni care se pretind specialişti despre orice dintr-o singură privire. Şi nici la general nu putem vorbi despre luminăţia sa Omul. Generalizarea ucide umanitatea. Definirea omului trebuie să aibă caracter ştiinţific. Ştiinţa despre el este fără sfârşit. Doar divinitatea poate întrece complexitatea umană.
Dar mai înainte de a da crezare uneia dintre opiniile de mai sus, sau oricăreia de aiurea, este nevoie să ştim care este valoarea unei opinii. Aristotel ne învaţă că întrucât cunoaşterea ştiinţifică este universală şi recurge la propoziţii necesare, iar necesarul nu poate fi altfel decât este…”Întrucât intuiţia intelectuală, ştiinţa şi opinia şi tot ce exprimă termeni sunt singurele lucruri adevărate, urmează că şi opinia are de-a face cu ceea ce poate fi adevărat ori fals şi deci poate fi şi altfel decât este; în adevăr, opinia este prinderea unei premise nemijlocite, dar nu necesare. Această concepţie se acordă de asemenea cu faptele observate, deoarece opinia este nestabilă ca şi natura...”[1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu