Primii care au crezut că şi-au aflat, în sfârşit, locul sub soare au fost oamenii politici simpatizanţi ai comunismului, intelectuali de stânga, scriitori şi ziarişti care se socoteau deasupra locului pe care li-l rezervaseră (sau nu) istoricii literari. Nu încape nicio îndoială că unii dintre ei erau sinceri, fuseseră indignaţi sau persecutaţi de conducerea legionară şi de dictatura antonesciană. Alţii erau sătui de război şi doritori de stabilitate, pe care credeau că o găsesc acum sub ocrotirea puterii sovietice. Dar această justificare nu se susţine decât cel mult doi-trei ani, până încep arestările fără nicio noimă şi când teroarea se generalizează.
Însă ce poliţe ar fi avut de plătit Mihai Ralea, la ce nedreptăţi îl supusese regimul burghezo-moşieresc? Născut în 1896, la Huşi, pe moşia părintească, făcuse studii la Paris, fusese ministru ţărănist, ministru sub Carol al II-lea, devenise professor universitar, condusese, alături de G. Călinescu revista “Viaţa Românească, publicase zeci de cărţi şi scrisese ce-i dorise sufletul şi-l preocupase mintea. Tot cam la fel Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu: fiecare după puterile şi dorinţa lui.
Printre naivii care au aderat la comunism şi la realismul socialist, i-am putea considera pe Geo Dumitrescu (născut în 1920), Mihu Dragomir (1919), Vladimir Colin (Jean Colin, n. 1921), Titus Popovici (n. 1930).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu