”Demersurile diacronice şi sincronice intenţionează să salveze ideea de literatură socialistă prin asimilarea de noi tehnici, operaţie utilă şi pentru augumentarea numărului reconsiderărilor şi valorificărilor din moștenirea locală şi universală.
Un semnal poate fi considerat articolul Convorbite cu realismul (Gazeta literară, nr. 2/512, 9.1.1964), în care Ion Frunzetti susţine manifestarea unei permanenţe realiste în istoria literaturii universale: pe baza unor exemple din Renaştere se demonstrează că realismul a servit sau e servit deopotrivă de laic şi religios. Este de fapt punctul de vedere din Mimesis, cartea lui Erich Auerbach tradusă în acest timp. În același număr al revistei Al. I. Ștefănescu afirmă pasionat legitimitatea unei largi paradigme stilistice a realismului socialist, care „presupune înflorirea diferitelor stiluri afirmate istoric" (Însemnări despre modalitatea romanului). Realismul socialist „nu poate admite o restrângere a modalităţilor verificate în marile creaţii realiste (fie ele de tehnică sau de viziune artistică), ci dimpotrivă presupune o necontenită dezvoltare a acestor modalităţi, deci și descoperirea unora noi. " Ideea că orice mare creaţie literară nu poate decit realistă este premisa şi concluzia unei altei cărţi traduse şi apreciate în anii următori, D'un réalisme sans rivages, semnată de marxistul revizionist Roger Garaudy —, condiţia acceptării de către partidul unic al unui realism fără ţărmuri fiind, desigur, asigurarea că că taluzarea neţărmuririi îi va aparţine negreşit. Ambiţii de sinteză prezintă Dumitru Micu & Nicolae Manolescu, în Realism. Realism socialist (Gazeta literară, nr. 22/532, 5.1964).
După o sumară descriere a termenului, autorii afirmă că în lumea modernă realismul nu mai are un caracter „constatativ și denunțător, critic și cu romantism nebulos"; tendinţa de depăşire a tradițiilor realiste „a luat forme diverse, unele nerealiste fără a fi antirealiste, altele principial ostile realismului", vizibile în arta fără conţinut şi dezumanizată. Literatura modernă s-ar defini prin tendinţe valabile", înaintate (realiste, activ romantice, democratice, revoluţionare, progresiste), care s-au vărsat în realismul socialist; dar acesta nu se poate mulţumi cu aporturi şi reclamă ,forme în măsură să-l exprime în specificitatea și ineditul său." Dezideratul nu este completat cu sugestii concrete, şi textul rămâne, de altfel, fără ecou.
O discuţie vie va fi declanşată în toamna aceluiaşi an în paginile aceleiaşi reviste, articolul inaugural fiind semnat de Dumitru Micu: Despre sfera realismului în literatură (nr. 40/551, 1.10.1964). Micu crede că realismul este destul de vast pentru a găzdui fantasticul, abisalul şi simbolicul; ca Garaudy, el susţine că definiţia realismului nu poate fi una şi aceeaşi în toate timpurile şi locurile. Paul Georgescu consideră realismul variabil în reprezentarea realităţii prin medierea artei, sub raport cantitativ-compoziţional, ca în discuţiile dinspre sfârşitul Anilor 50: există opere integral realiste, altele conţin doar „elemente de realism " (Accepţii ale realismului, nr. 42/553,15.10.1964). Raportul este „delicat"şi ilustrează jocul dintre generalizare şi individualizare; dar ce interesează e semnificaţia realului şi nu realul ca obiectualitate. ”Artistul surprinde o semnificaţie a realului și, în măsura în care această semnificaţie există, artistul e realist. Procedeele tehnice de reliefare a semnificaţiei pot fi numeroase; ele ne interesează doar în măsura în care reuţesc să degaje (sau să ascundă, să acopere semnficaţia) și ne interesează în cel mai înalt grad sensul ideologic al semnificaţiei, dacă semnificaţia e reală, majoră sau minoră, sau inexistentă. Adică, principalul criteriu rămîne conţinutul." Altul se pronunţă contra unei erori dogmatice constând în transformarea realismului în criteriu de evaluare, obiectiv absurd de vreme ce nu există un „realismometru": realismul este pur şi simplu o atitudine artistică şi, de aceea el poate include totul, inclusiv subiectivitatea, care-i în fond tot o formă de manifestare a realului (Ion Pascadi, Realism şi valoare, nr. 43/554,22.10.1964). Realismul ca atitudine face şi obiectul intervenţiei Semnificaţiile realismului de Romul Munteanu (idem), care reperează forme ale realismului chiar în "teatrul absurdului" şi în "noul roman" francez.
Se validează posibilitatea combinaţiilor de realism şi simbolic (Andrei Băleanu, Metaforă şi realism în teatru, nr. 45/556, 5.11.1964), dar se respinge şi extinderea superfluă a termenului până la utilizarea lui pentru explicarea liricii (Nicolae Manolescu, Poezia şi realismul, nr. 47/558, 19.11,1964). Se resubliniază relativismul de mult constatat al termenului, ca şi confuziile recente în care a fost antrenat, şi se ridică întrebarea asupra "semnelor" realităţii care ar trebui introduse sau detectate într-o operă pentru a o putea considera realistă (Aurel Martin, Cîteva disocieri necesare, nr. 48/559, 26.11.1964), evidentiindu-se absenţa unor criterii de delimitare a realismului de nonrealism, util, deşi rău aplicat anterior, fiind „criteriul confruntării operei de artă cu viaţa ", care poate genera alte, noi, confuzii (George Munteanu, Probleme ale realismului, nr. 49/560, 3.12.1964).
Gheorghe Achiţei & Gheorghe Stroia sunt contra absolutizării vreunui procedeu de generalizare în numele realismului: distincţia realism-antirealism este la fel de falsă ca aceea dintre artă şi nonartă (Realismul şi celelalte formule artistice, nr. 50/561,10.12.1964).”
Marian Popa, Istoria... vol. II, p. 101.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu