Eminescu

  

El se credea bătrân.

Se născuse odată cu munții

Și cu numele lor,

Cutreierase păduri

Și citise scorbura stejarilor.

Vorbea în proverbe cu moșii

Satelor și sălașelor,

Iar noapte, după ce stingea lampa,

Închina pahare de vin

Cu voievozii valahilor.

De vreo două-trei ori a fost oaspe

De îngeri

Cărora le-a cuminecat prin semne

Și le-a dat să bea ambrozie.

Se credea singur.

Nimeni nu mai înțelegea

Limba păsărilor,

Duhul Pământului,

Popii îl credeau păgân,

Iar el scria cu degetul

Linii drepte

Pe sabia încovoiată a unui dac

Care refuzase jugul

Fie el al

Împăraților lumii acesteia.

A greșit o singură dată,

Când s-a crezut luceafăr.

Era bătrân și singur.

Ca soarele.