Poem pentru Străina

Se luau după tine

Florile de cireș,

Vârful copacilor se înclina

Cu vechiul respect al sclavilor

Culți,

Ca preoții adevărați

Din adevăratele temple.

Nu se auzea

(Cum nu se aude niciodată)

Mersul glodului

În jurul luminii,

Doar bătăile inimii mele

Imitau sunetul

Locomotivelor accelerate.

Nu știu de era bine sau rău,

Pe vremea aceea habar nu aveam că se moare

(Era de parcă viața celor din romane

Îmi aparținea, dar nimic

Nu se întâmplă la final.

Voi lua într-o zi altă

O carte din raft,

De preferință Scriptura

Care nu se schimbă ca manualele

De la un an la altul).

Am întors capul,

Nu mai eram stăpân pe hățurile

Armăsarilor din mine

Și chiar atunci s-a petrecut minunea.

Te-ai oprit,

Iar ochii tăi mi-au șoptit:

Vino

Dacă nu ți-e frică

De eternitate.

Apocalips vesel pentru Creola

Se vor trage clopote

La miezul nopții,

Jivine vor ieși la drumul mare,

Oamenii abia se vor zări

Din întunericul neiubirii.

Când nu mai bate inima

În ritmul născătoarei

De prunci,

Apar oameni copaci,

Oameni poteci,

Oameni colțuri,

Oameni plastilină.

Trag de mine demoni,

Iubito,

Să le cânt serenade.

S-ar mulțumi chiar cu tăcerea mea

Dacă n-ar fi urmată

De zâmbete

(Știi că l-am făcut șah mat

Pe Voltaire, înțepându-i fundul de bronz

Cu un ac

Din evanghelii).

Sunt trei ceasuri rele,

Trei ani răi,

Trei vieți amețite.

Tu rămâi unde

Te-am lăsat

Să mă pot sprijini de tine

Când mă întorc de la luptă.

Voi așterne la picioarele tale

Leșuri de zmei

(Sunt un fel de anticriști mai mici,

Mici, mici, de nici nu se zăresc,

Dar se pot recunoaște între ei

Prin semnale de ură).

Lazariteni, septroci, dibloci, patatroci.

Cu un descântec

Îi înțep în pântec.

Voi fierbe un ceai

La lumina ochilor tăi.

Zbor pe aripa Creolei

Ce vreme bună pentru visare,

Soarele balansează peste câmpie,

Curând vei fi fată mare

Și-ți vor crește mere sub iie.

Eu mă prefac că ești mică,

Deși ți-am văzut actele

Ce-i frumos nu-i păcat, nici nu strică,

Iar visul acoperă faptele.

Îți place și ție să joci

În povestea cu zâne și zmei

Iar ce nu-ți convine, o întorci

Și zici că miroși, dar nu bei.

Nu bei, dar adesea te-îmbeți

De ce găsești între-cărți

Și m-ai ales pe mine din feți

Capabili să te plimbe prin hărți.

Atunci suie în corabia mică

Țesută din fir de păianjen,

Uită de tine, uită de frică

Și vom fi amândoi de un gen.

Vom fi copil eu, copil tu,

Deasupra unor uliți banale

Hai să zburăm chiar acu'

Când cerul respiră-osanale. 

Rugă de seară pentru iubita logodită

Nu te culca

Până nu auzi greierii,

Ei sunt singurii

Care-și potrivesc glasul

După murmurul Lunii.

Nu pune capul

Pe pernă

Până nu te uiți

Sub cutele ei modelate de puf,

Acolo vei găsi ultimul meu sărut

(L-am lăsat pentru când se trezesc

Rândunelele-n cuib).

Nu cere somnului

Să te prindă

Până nu mulțumești Cerului

Că ai prins asfințitul

Și ai semnat încă un armistițiu

Cu nemărginita iubire

A Fiului.

Nu, nu te lăsa dusă de ape,

Mai cântă-mi refrenul acela

Cu îngerul care întoarce capul

Dacă gândesc rău despre fratele meu,

Muritorul.

Dacă încă nu ai adormit,

Iubito,

Spune-mi ultima scenă

Din basmul cu Frumosul Născut

Care își găsește mireasa

Așteptându-l în prag.

Tu ești singura care știe

Cum mă jucam pe prispă

Balansându-mi visele.

Vis dinspre ziuă, când se minte somnul

M-ai privit atât de frumos,

Prințesă,

Că mi se părea că sunt pe ceahlău,

Iar carpii mi se închină

Ca unui voievod neînfricat

(M-am și uitat puțin înapoi,

Trăgând cu coada ochiului spre prăpastii,

Gândind de sunt eu

Sau vreun duh al mândriei).

Ce meșteră ești la vindecat boli,

Ce cuvinte de dulce îți ies din gură

Pline de farmece

Precum mirosul cărnii

În zile de post.

Vuiau văile,

Se spărgeau fulgere,

Mai presus de vârfuri de munți,

Iar ție îți fluierau prigorii în glas,

Porumbii gângurau a iubire.

Părea că vine furtuna,

Că se despică în două adâncuri

Pietrele înălțate

În păresimile potopului.

Tu îmi așezai coroana pe frunte,

Te dădeai chicotind doi pași înapoi,

Veneai s-o potrivești mai bine

Pe frunte

Și cereai sărutări drept răsplată.

Ce vrăjitoare ești,

Mireasă din vis.

M-ai transformat în veșnicul prunc

Ascultător de povești.

Și tot cred finalul de basm fericit.

Dragoste vindecătoare

Voi strânge lumină în pumni

Apoi o voi revărsa

Pe obrazul tău tânăr

Din coborâtoare din norduri poeni

(Piele fină ca botul căprioarei,

Lână de miel,

Cercuri închise în

Catifea din Altai).

Îmi voi spăla mâinile-n râu,

Râul descoperit de mine

Sub scoarța pământului,

Neatins de vânturi și ploi,

Păstrat de la facerea lumilor.

Îți voi șterge lacrimile

Cu frunze de tei,

Florile vor lăsa

Muguri de miere,

Atinși de aripa

Reginelor mame.

Știu că deja cânți,

Miracolul s-a făptuit

Așa cum opresc țâțele mamei

Durerea pruncului.

Atinge-ți sânul,

Fecioară dintre dealuri,

Când te-am sărutat

Am ascuns între ei

Leacul nemuririi.

Balada Roșia Montana

Poate-ar fi bine să plâng

Sau să strig la pereți

Nu mai sunt cuci în crâng

Se înmulțesc ereți.

Nucile nu au miez,

Copiii au coșmar,

Neștiutori de crez,

Își dau pe frunți cu var.

În basme și Ilene,

N-au mai crezut de mult

Împăvorați de lene

Se pierd în gol tumult.

Pe văi și pe coline

Aleargă mieii beți

De mult nu mai sunt pline

Grădine cu salăți.

Când nu se vede Nordul,

Pe umeri îmi urc pruncii

Chiar dacă n-am acordul

Obrazelor ca șuncii.

Până atunci mai cerc

Prin vers să strig trezirea

Din încleștarea-n cerc

Să mai plombăm trezirea.

Vindecă-mă, soră mireasă

Ia-mi durerea, soră mireasă,

Lasă-mă să te privesc pe deal,

Nu mă trimite încă acasă,

Unde s-a spart vechiul val.

Vântul pătrunde prin zid,

Prin geam se aud osanale,

Acum abia se zărește un rid,

Curând s-or ivi șanțuri în vale.

În ele, toate iubirile ard

Ca frunzele strânse în stog

Dar tot te aștept lângă gard,

Singur, ca un ciudat inorog.

Pot să mă sec ca leneșul melc

Rămas fără apă și fără de aer

Dar nu dipar făr să-încerc

Povestea-nșirată pe caier.

Atinge-mi genunchiul și coasta

Cum fiara din câmp puii adulmecă,

Alungă cu o vorbă năpasta

Pe mine de mine mă vindecă.

Epistola ursului îndrăgostit

Dacă tot m-a trezit primăvara

Și am uitat când am adormit,

Vorbește-mi despre gerul din pleoape

Despre cum am înghețat fără tine.

Vulpe abia ieșită

În crâng,

Nuia de alun,

Trestie de mai an

Mânză noatenă,

Ochi de veveriță,

Singurătate speriată,

Ochi de apă lucioasă,

Spune cum m-ai găsit.

Știu că mi-ai luat urma

Cu boticul tău umed

Ca al căprioarei

Rămasă văduvă de mai an.

Ca să nu mor,

Amintește-mi cum amușinează

Poftele tale

Poveștile mele

Cu primăveri nesfârșite.

Mâna care topește

A crăpat pământul în glastră,

Verdele se îndrepta spre pal,

Corbii  începuseră

Bocetul morții,

Porțile cimitirelor nu se mai închideau.

Dar în loc de apocalipsă,

Ai apărut tu,

Cu mâinile întinse.

Nu erau amenințare,

Opreau prăbușirea,

Alungau fumul,

Ceața se retrăgea ca un câine fugărit,

Păsările își încetau zarva.

M-am aplecat să ating iarba:

Era roșie ca iubirea

(Mâinile tale trecuseră

Peste ea).

Când îmi fuge gândul spre văi,

Spre dealul urcat împreună

Pământul nu se mai clatină,

Soarele îmi este a doua mămucă.

Mâinile,

Ah, mâinile,

Acum sunt binecuvântarea luminii.

Semnalele mute

Cu mângâieri de mătasă.

Puful din pernă

Care aduce somnul.

A doua noapte cu Penelopa

În prima noapte,

Am căzut în cuptorul

Adâncului tău

Ca un bostan aruncat

În fântână

În mijlocul verii.

Săreau stropi de sudoare în jur,

Se făcea lumină în mijlocul

Cercului,

Nășteau lumi din baterea

Marginii cu mijlocul.

Nici nu mai știu

De-aș mai vrea o asemenea luptă

Cu învingătorul

Cunoscut de la naștere.

Sărută-mi genunchii, iubito,

Coboară-ți mâna

Pân-la vulnerabilul

Călcâi de Ahil

Și-ți voi săruta talpile.

Nu, nu e schimbul de daruri,

Mă voi închina țărânii care

Te-a ținut legată

De mijlocul adâncului.

Munte tu,

Mare eu,

Numai valul știe

Cât de puternică e dragostea

Când vrea să râmână

La țărm.

Îneacă-mă,

Mare.

Sau lasă-mi iubita

Să-mi mângâie tăcută

Genunchii.

Elogiul ierbii îndrăgostite

Firul acela de plumb,

Firul zidarului,

Cum ar fi scris Mircea Ciobanu,

Nu mai arată de mult

Nici dreapta cumpănă,

Nici sensul spre cer

Al lucrului mâinilor

Făcute căuș.

De ce aș mai sta drept

Când mă aplec spre tine

Ca trestia din mâna pescarului,

Ca suferindul în rugăciune,

Ca pleoapele grele

De multul șederii.

Am visat că vom sta

Rezemați de un zid,

Zidul acela făcut

Adăpost pentru suflete

Dragi.

Crește firul de iarbă

Printre crăpături.

Nu plânge zidul, iubito,

Mângâie iarba.

Și ea tot prin spargeri

Se înalță spre soare.

Cineva ne cheamă la el.

Iarba e prima care

Ascultă porunca.

Vaca lui Urmuz (sau a 14-a gemina care gemea)

Pe o stradă din Parisul luminat

(Pleonasm egal

Poem de pus în debara va ieși)

Cu piramide de sticlă

Și fără pirande

(Încă),

Cu Sarkozi fără sarcozoaică

Și aproape nenăscut,

Bătu un tânăr fizician,

Aproape ca Rudolf  Valentino

Ot Măgurele dă dăștept

Și germanizat dă la tack-su.

Precum balzacianul Eugene

Ducea în mâna stângă o carte

Și în dreapta o sticlă de vin

(Românesc, că încă călătoria

Nu-i era grea ca cărarea),

În spate era împins de bastonul

Unui mareșal sovietic

(Evident după călcătură

Și cătătură, scuzați rima).

Și boul când vede iarba

Dă din coarne,

Iar când aude de euroi,

Rămâne fără oi

Că nu pot zice ploi.

Și plângeau toți trei

(Prepelița, Guguștiucul

Și sticla)

Soarta unui tată care

Suferise mult

Și-și sacrficase tinerețea să

Scoată niște comuniști adevărați

Din vițeii români.

În timpul aista,

A frecat marxismul p-acolo

L-au mai frecat o dată,

Dar n-a curs nimic în sticlă.

Morala:

Dacă se lepăda de mamă-sa,

Nu ieșea minciuna

La iveală

Boreală.

Te-am văzut la fereastră, Creola

Nu știu de m-ai zărit

Și nici n-am să te-întreb:

Dacă vei zice nu,

Se va întuneca văzduhul,

Iar daul mă va sui în slăvi

Și-n ambele cazuri

Ne vom depărta.

Îmi ajungea că te privesc:

Beat fără alcool,

Fără drog

(nici nu știam ce-i aia),

Pluteam ca barca pe lac

(Ca într-o romanță).

Voiam să fiu cântec,

Voiam să alunec spre câmpii înverzite,

Voiam să adorm.

Sunt un mincinos incurabil,

Voiam doar să mă vezi,

Creola,

Iar când ți-am prins direcția privirii,

Ochii trupului

Au îngenuncheat,

Preș m-am așternut

Sub tălpile tale.

Acolo aș fi rămas în veci

De n-aș fi auzit glasul tău blând

Întrebând:

Dacă ți-a scăpat ceva pre giosu,

Majestate,

Nu-ți face griji,

Vor găsi slujitorii

Când vor mătura iatacul

După nopțile noastre

De desfătare.

Închide fereastra,

Se uită îngerii.

Lumină, ah lumină!

Pace-n Cer,

Chiar pe Pământ,

Razele lumii cad fără zgomot,

Caii aleargă nechezând prin zăvoi,

Creola culege ofrande.

Nu-i pasă că se vor usca

În pahare,

Le acoperă cu mâini albe

Petalele.

Ale cui sunt mâinile,

Ale cui petalele,

M-a întrebat o albină ieșită

Curând din palatul ordinii,

Dar gândul meu nu-i poate răspunde.

Un stejar acoperă zarea,

Mugurii plopului stau să nască,

Salcia plângătoare e veselă,

Versul meu țopăie ca o iadă.

Ana are mere, zicea domnișoara la școală.

Jur că nu le-am văzut,

Dar le urmăream.

Creola are mâini,

Mâinile ei culeg flori,

Mi le așază la picioare,

Eu înnebunesc:

Bună dimineață

Oră de vară,

Oră luminată

De stăpânul lumilor.

Profeții de primăvară îndrăgostită

Au crescut plopii,

Spun iubirii de departe,

Abia născută,

De mult gândită

Și înfășată-n zorii

De speranță.

Au înverzit văile,

Poienele,

Coasta dealului,

Piciorul muntelui,

Peștii fac tumbe spre cer

Ca o fecioară

Care n-a fost încă

Atinsă

De briza neliniștii.

Sunt galbeni câmpii,

Bete de alb colinele,

Roșii maci se dedau la orgii amoroase

Cu razele lunii.

Nu mai pot să se întindă

În pat

Adolescenții.

Și-a ieșit din minţi

Sâmburele cireșului.

Unde, unde,

Unde și când,

Mă întrebi melancolică.

La tine în ochi,

La tine pe frunte,

La tine în sâni,

La mine sub frunte.

Timpul nu minte.

Scrisoare Creolei

Pe la noi, copilo, e primăvară

Păsările au ieșit la taifas,

Urșii mormoie a dojană

Băieților le iese roșeața-n obraz.

Pe câmp nu se vedea nici-un plug

Și nici nu se va arăta în curând,

Cenușa e luată de vânt

Chiar nici mie nu-mi pasă de

Diferența dintre a fost și va fi

(Plugul fără omul care despică pământul

E ca pagina neatinsă de geniu).

M-am aplecat să-mi leg nojița

Opincilor moștenite de la bunicul

Și m-a înecat mirosul de reavăn,

Iarba aceea care nu va muri niciodată.

Nu mai sta ascunsă, Creola,

Ieși la fereastră și cânta a jale,

Până ajunge la mine ecoul

Va fi, va fi primăvară.


Și cum îți spuneam, copilo,
Copilăreşte-mă și pe mine nițel.

Promisiune

Dacă te vei simți singură,

Ieși din scutecele care te strâng

Și privește fereastra.

Nu are importanță dacă e sau nu

Cerul senin,

Ochii minții au fost programați

Să treacă dincolo.

Când geamul e murdar

De privirile trecătorilor nelogodiți cu dorul,

Nu uita că au și norii spații albe

Prin care trece lumina.

Dansează în gând

Ca o ramură

Pe care s-a așezat o pasăre

(Prin câte oferte a trecut inima ei cât un vis).

Unduiește-te precum trestia

Pe un mal nefixat.

Nici acum

Nu ți-a trecut supărarea,

Creola.

Uită-te-n palmă,

Dar deschide pumnul  de brumă,

Încet, cu răbdarea pe care au câștigat-o

Bătrânii călugări.

Ești neștiutoare precum

Puiul porumbei.

Acolo ți-am brăzdat prima atingere.