” Strategia de disuadare şi blocare a fost în final atât de încununată de succes în întărirea dubiilor opiniei publice din Vest referitoare la sinceritatea disidenţei regimului din România, în perioada anilor 1980, încât până şi conflictele frontale sovieto-române au trecut neînregistrate de serviciile occidentale. Totuşi, conform serviciilor de spionaj ale Pactului, strategia a eşuat complet în ţinta sa de a modifica comportamentul României în maniera dorită. După cum menţiona acelaşi raport Stasi în continuare, politica României continua să contravină „intereselor fundamentale de politică externă a statelor din comunitatea socialistă", opunându-li-se „în majoritatea problemelor importante ale evoluţiilor internaţionale (dezarmare, procesul de destindere, conflictul din Orientul Mijlociu), precum şi în colaborarea din cadrul Tratatului de la Varşovia şi CMEA". Bucureştiul s-a angajat „mai intens" în „confruntări publice referitoare la intenţiile" comunităţii şi „s-a aliniat cu politica occidentală, în toate privinţele", astfel încât ceilalţi membri ai Pactului de la Varşovia puteau anticipa „accentuarea predictibilă a poziţiilor speciale adoptate de România".3 Cu alte cuvinte, România se opunea politicii externe şi de securitate a Pactului, refuza subordonarea în cadrul alianţei, îşi apăra poziţiile care erau suspect de apropiate de ale Vestului şi dădea toate semnele că va continua să procedeze astfel şi pe viitor.”[1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu