În viziunea lui Solomon înţelepciunea este izvor de viaţă pentru om, fiindcă inima lui va deveni mai bună, va şti să vorbească şi se va face plăcut oamenilor: „Cine are o inimă înţeleaptă, este numit priceput, dar dulceaţa buzelor măreşte ştiinţa. Înţelepciunea este un izvor de viaţă pentru cine o are, dar pedeapsa nebunilor este nebunia lor.[1]
Ceva mai mult, înţelepciunea – comparată cu mierea, alimentul cel mai plăcut din vremea lui Solomon – asigură nu doar liniştea de peste zi, ci întăreşte credinţa, oferind speranţă zilelor ce vor urma: „Tot aşa, şi înţelepciunea este bună pentru sufletul tău: dacă o vei găsi, ai un viitor şi nu ţi se va tăia nădejdea.”[2]
Şi totuşi, în ciuda sfaturilor înţelepte atât de concentrate ca formulă şi accesibile tuturor, tocmai fiindcă sunt scrise cu simplitate şi profunzime, mulţi cititori din trecut şi chiar contemporani de-ai noştri consideră că aceste două cărţi ale Sfintei Scripturi au ceva ciudat în conţinutul lor, sunt prea la îndemâna omului. Îndoiala este, probabil, produsă şi de faptul că în Proverbe şi în Eclesiastul nu se vorbeşte, nici cel puţin aluziv, despre Mesia sau despre mântuirea prin jertfa unui Mijlocitor. Dimpotrivă, cei care admiră în mod special aceste cărţi şi le-au studiat îndelung consideră cartea Proverbe ca fiind norma în ce priveşte literatura despre înţelepciunea israelită, în timp ce Eclesiastul conţine opiniile celui care protestează sau obiectează faţă de această normă - James L. Crenshaw, într-un studiu la care ne vom mai referi de-a lungul capitolului, intitulat Old Testament Wisdom. Alţii consideră că diferenţele de opinie din aceste cărţi s-ar datora locurilor diferite în care au fost concepute sau redactate. Unii cercetători cred că la început înţelepţilor au făcut unele observaţii (au rostit cugetări sau maxime) în concordanţă cu mentalitatea timpului lor, iar mai târziu alţii, tot înţelepţi, au „îmbunătăţit” textele raportându-le la gândirea vremii lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu