Despre tragedie: ne lămurește Aristotel cum este...

„Numesc „grai împodobit" graiul cu ritm, armonie, cînt; şi înţeleg prin „deosebit după fiecare din părţile ei" faptul că unele din acestea constau numai din ver­suri, iar altele au nevoie şi de muzică.

Cum imitaţia, care e tragedia, e săvîrşită de oameni în acţiune, un prim element al ei va fi neapărat elementul scenic; urmează apoi cîntul şi graiul, prin mijlocirea cărora se reali­zează imitaţia. Prin „grai", înţeleg alcătuirea verbală a versu­rilor ; prin „cînt", ceva a cărui înrâurire e toată exterioară.

În acelaşi timp, imitaţia de care ne ocupăm fiind imitaţia unei acţiuni, realizată de cîţiva eroi, iar aceştia deosebindu-se în ochii noştri după caracterul şi judecata fiecăruia (elemente după care, îndeobşte, se cîntăresc faptele individuale), urmează că pricinile acţiunilor sînt două, caracterul şi judecata, şi că, la rîndul lor, acţiunile hotărăsc fericirea ori nefericirea oame­nilor. Imitaţia acţiunii este ceea ce constituie subiectul oricărei tragedii (cu alte cuvinte, îmbinarea faptelor ce o alcătuiesc); caracterul, ceea ce ne dă dreptul să spunem despre eroi că sînt aşa sau altminteri; judecata, ceea ce îngăduie vorbitorilor să dovedească ceva ori să enunţe vreo părere.

În chip necesar, fiece tragedie va avea dar şase părţi, ce slujesc să-i determine felul, şi acestea sînt: subiectul, caracterele, o limba, judecata, elementul spectaculos şi muzica. Două din ele sînt mijloace prin care se realizează imitaţia, unul e chipul cum aceasta are loc, trei sînt obiecte ale ei; afară de ele, altele nu mai sînt.”

Aristotel

Un text biblic de o frumusețe rară

‘’Aşa vorbeşte Dumnezeu către cetatea Ierusalimului:

"Prin obârşia şi naşterea ta eşti din Ţara Cananiţilor ;

tatal tau era Amorit

şi mama ta Hetită.

 La naştere, în ziua când te-ai născut,

 buricul nu ţi s-a tăiat,

            n-ai fost scăldată în apă,

            ca să fii curăţită, nici n-ai fost frecată cu sare,

            şi nici n-ai fost înfăşată în scutece.

Ochiul nimănui nu s-a îndurat de tine,

ca să-ţi facă măcar unul din aceste lucruri,

din milă pentru tine;

ci ai fost aruncată pe câmp,

aşa de scârba le era de tine, în ziua naşterii tale.

            Atunci Eu am trecut pe lângâ tine,

Şi am zis:

            “Trăieşte chiar şi în sângele tău!”

 Da,ţi-am zis: “trăieşte chiar şi în sângele tău !"

            Te-am înmulţit cu zecile de mii,

            ca iarba de pe câmp.

            Şi ai crescut, te-ai făcut mare,

ai ajuns de o frumuseţe desăvârşită ;

ţi s-au rotunjit ţâţele, ţi-a crescut părul.

Dar erai tot goală,

goală de tot.

            Când am trecut Eu pe lângă tine,

M-am uitat la tine,

şi iată ca îţi venise vremea dragostelor.

Atunci am întins peste tine poala hainei Mele,

ţi-am acoperit goliciunea,

ţi-am jurat credinţă,

am făcut legamânt cu tine,

zice Domnul Dumnezeu,

şi ai fost a Mea!"... [1]

---

[1] Ezechiel, în Biblia sau Sfânta Scriptură, Cap.16,Vers.1-8

Cunoașterea e cinematografică

„Cunoaşterea noastră logică e cine­matografică, adică împarte realitatea în bucăţi separate, ca să le studieze în parte. Arta, însă, trebuie să ne dea, printr-o iluminaţie imediată, realitatea vie, pulsaţia con­tinuă, „arta e deci o viziune a realităţii mai profundă decît aceea pe care ne-o dă inteligenţa şi de aceea ea par­ticipă mai mult decît aceasta din urmă la viaţa concretă, la evoluţia mereu inedită şi permanent inventivă, care constituie caracterul ireductibil şi iraţional al vieţii ade­vărate, a cărei spontaneitate creatoare nu se repetă nici­odată." (Bergson).

Obligată să reproducă momentele mereu inedite ale vieţii, arta nu poate fi decât specifică, ca şi modelul ei. Pentru a ne împărtăşi individualul, cum a observat cu profunzime B. Croce, creaţiunea artistică se serveşte de expresie, care e forma specificităţii. O cunoaştere misti­că, aşa cum vrea Bergson, ar rămîne strict personală.

Ca să fie comunicată, ea ar trebui să îmbrace o for­mă. Dar dacă fondul e în adevăr specific, original, ire­ductibil, această formă va fi o expresie unică.”

Mihai Ralea

Cu pricepere despre frumos

„Pentru mulţi din noi, ceva frumos înseamnă ceva plă­cut. Indiferent dacă plăcerea e senzuală ori spirituală, in­teresată ori dezinteresată, valoarea estetică ne apare ca un fenomen stenic, înălţător, o emoţie pozitivă, o con­templaţie însoţită totdeauna de o nuanţă de agreabil.

Frumosul, în mod comun, se prezintă ca o categorie a voluptăţii: voluptatea armoniei, a unei ordini superi­oare. Stendhal spunea : „La beaute c'est une promesse de bonheur". Fenomenul estetic se simte, nu se gîndeşte: aceasta e credinţa curentă. Dar tocmai aceasta împiedică determinarea exactă, analiza lucidă a faptului artistic. Se întîmplă că ceea ce pare unanim admis ca formând esen­ţa frumosului să nu fie decît o serie de manifestaţii au­xiliare. De aici, o mulţime de neînţelegeri. 

Cu ocazia unor discuţii ivite mai de mult în publicistica noastră asupra relaţiunilor între estetic, specific şi etnic, mulţi au negat orice fel de relaţiune între aceste categorii, frumosul con­stituind după ei o valoare aparte, autonomă. Cei care se uită numai la aspectul hedonic al artei au multe şanse să nu înţeleagă esenţa ei intimă. Frumosul e şi el o reali­tate pământească, fără atribute divine. Şi el a apărut aici, în lumea noastră, şi fatal e amestecat cu o mulţime de alte elemente sociale care intră fără voie, fiindcă au convieţuit istoriceşte atîta vreme, în însăşi noţiunea de fru­mos. [1]

---

[1] Mihai Ralea, „Expresie individuală şi expresie sociala in arta”[1925], , in Scrieri, 2, ediţie şi studiu introductiv de N. Tertulian, Bucureşti, Editura Minerva, 1977, p. 23

Ce-au ajuns protocroniștii?

Anti-protocroniştii, ne reaminteşte Tismăneanu sunt N. Manolescu, E. Simion, Z. Ornea, Gh. Grigurcu, Al Ştefănescu, care s-au opus acestei ofensive neostaliniste, fiind acuzaţi de „cosmopolitism” şi „xenofilie”. El face trimitere la un serial al lui Artur Silvistri din “Luceafărul”, în care “lovinescianismul era blamat ca antinaţional, iar fiica lui E. Lovinescu, distinsa intelectuală Monica Lovinescu, devenea ţinta unor infame atacuri propagandistice, dar şi a unor brutale atacuri fizice.” Artur Silvestri o fi făcut ce zice Tismăneanu (care nu dă însă nici-un citat în sprijinul afirmaţiei sale), dar nu poţi genera afirmaţia şi asupra lui Edgar Papu, Ilie Bădescu, Paul Anghel, Pompiliu Marcea (mort în condiţii suspecte) care nu au făcut nicio aluzie antisemită, cel puţin din cercetarea efectuată de noi. “Mulţi dintre corifeii protocronismului sunt astăzi activi în jurnalism, ştiinţe sociale, în politică, ba chiar şi în zona afacerilor. Nu mai vorbesc de tracomanii de ieri şi de azi.” 


Corect. Unii au ajuns chiar senatori: C.V. Tudor, Mihai Ungheanu, Adrian Păunescu. Doar  Ilie Bădescu, la Revoluţie asistent, ca şi Nicolae Manolescu, a devenit profesor universitar şi directorul Institutului de sociologie al Academiei. Ceilalți n-au primit nimic, cel mult au dat ortul popii ! Acum, singurul în viață e Ilie Bădescu, care nu reușește să pătrundă în academie, alături de , nu-i așa?, adevărații academicieni...

Ce au pățit antiprotocroniștii?

Din lista oferită de Mircea Martin în Revista 22 cu scriitorii care s-au opus protocronismului, selectăm pe cei care n-au fost “uitaţi” după revoluţie: Eugen Simion – indiscutabil pe merit şi prin apolitism - a ajuns profesor universitar, academician, preşedintele Academiei Române, iar fiica lui profesoară universitară, idem ginerele lui (care a fost şi director general în Ministerul Învăţământului),  preşedintele Consiliului Naţional pentru acordarea titlurilor universitare (funcţie deţinută înainte de Iorgu Iordan, sprijinitor al sincroniştilor, preluată apoi de la Eugen Simion de Nicolae Manolescu), în prezent, director al “Institului de Istorie şi Teorie Literară George Călinescu” al Academiei Române; Nicolae Manolescu a devenit professor universitar, directorul revistei “România Literară” senator, membru corespondent al Academiei, ambasador; Augustin Buzura: devenit academician, Preşedintele Fundaţie Culturală Română; Z. Ornea, cercetător, a devenit omul de bază al lui Augustin Buzura la fosta Fundaţie (acualul Institut Cultural Român, condus de Patapievici); Şefan Augustin Doinas a devenit academician; Alexandru Paleologu : senator şi ambassador; Ov.S. Crohmalniceanu s-a stabilit în străinătate, Paul Cornea, a devein secretar de stat în Ministerul Educaţiei Naţionale şi decan la Litere; Livius Ciocârlie (profesor universitar şi profesor invitat la Universitatea “Michel de Montaigne” din Bordeaux., Ion Pop (decan al Facultăţii de Litere a Universităţii “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca şi director al Centrului Cultural Român de la Paris, Dan Grigorescu (academician, director al “Institului de Istorie şi Teorie Literară George Călinescu” al Academiei Române). Ceilalţi au rămas ce erau, nu au mai putut fi promovaţi din pricina vârstei sau au continuat să publice.

Rolul intuiției

„Putem percepe diferenţele, nuan­ţele, putem înţelege esenţa unui fenomen, a unui lucru în sine, independentă de legătura cu altele, putem deosebi în lumea înconjurătoare unităţi ireductibile, specifice, nea­similabile, nesubstituibile una alteia. Inteligenţa, deprin­să să lucreze cu generalul, cu raporturile constante, co­mune, nu ne poate ajuta la percepţia individualului, a specificului. Pentru aceasta trebuie să recurgem la intu­iţie. Ea poate prinde orice nuanţă, orice deosebire, aceea ce e ireductibil, caracteristic în lucruri. Aşa procedează omul practic, care trece peste teorii şi abstracţii ca să ai­bă o cunoştinţă imediată a realităţii, aşa procedează omul politic, duşman al oricărei false generalizări, la fel criti­cul de artă care intră în esenţa operei de artă.”

Mihai Ralea

Cunoașterea și atmosfera proprie

„Orice categorie de cunoaştere presupune, conform unei observaţii banale, o practică, o atmosferă care îi sunt proprii şi o conturează. Presupune, de asemenea, indiscutabil, un rol deosebit al subiectului cunoscător. Fiecare dintre noi îşi joacă în mod diferit rolul atunci cînd se pune problema exercitării unei meserii în artă, tehnică, ştiinţă sau a formării unor reprezentări sociale. 

În acest ultim caz, fiecare persoană pleacă de la observaţiile şi, mai ales, de la probele concrete care se acumulează în legătură cu evenimentele curente: lansarea unui satelit, anunţarea unei descoperiri medicale, discursul unui personaj important, o experienţă trăită, povestită de un prieten, o carte citită etc.”[1]

---

[1] Moscovici, Serge, Psihologia socială sau Maşina de fabricat zei

Problema conștiinței

„Problema conştiinţei, scria Heider, a deschiderii asupra lumii sau dacă vreţi, a reprezentării, capătă semnificaţie aparte dacă luăm în consideraţie raporturile şi interacţiunile dintre persoane”. Conceptele de imagine, opinie, atitudine nu ţin seama de aceste legături, de deschiderea care le însoţeşte. În cadrul lor, grupurile sunt tratate în mod static, nu în măsura în care creează şi comunică, ci in cea în care utilizează şi selecţionează o informaţie care circulă în societate. Reprezentările sociale sunt, dimpotrivă, ansambluri dinamice, statutul lor este acela de producere de comportamente şi de raporturi faţă de mediul înconjurător, de acţiune care le modifică şi pe unele şi pe celelalte şi nu de reproducere a acestor comportamente sau raporturi, de reacţie la un stimul exterior dat.[1]

---

[1] Moscovici, Serge, Psihologia socială sau Maşina de fabricat zei

Reprezentările sociale

„Atunci cînd vorbim despre reprezentările sociale, plecăm, în general, de la alte premise. Considerăm, mai întîi, că nu există o ruptură dată între universul exterior şi universul individului (sau al grupului), că subiectul şi obiectul nu sunt funciar eterogene în câmpul lor comun. Obiectul este înscris într-un context activ, în mişcare, dat fiind că el este parţial conceput de către o persoană sau de către o colectivitate ca prelungire a comportamentului lor şi nu există, pentru acestea, decât în funcţie de mijloacele şi metodele care permit cunoaşterea sa.[1]

---

[1] Serge Moscovici,  Opinia publică, in Psihologia socială sau Maşina de fabricat zei

Mitologia și limbajul

„Pentru ca mitologia să devină rostire, pentru ca această voce să se facă auzită în sine şi prin armonicele ei, şi nu doar printr-o ordine culturală, sau din temniţa unei etici care amestecă civilizaţia cu religia, a fost nevoie să se deschidă un spaţiu rezervat limbajului şi să se desco­pere un nou orizont lingvistic. «Mitologia comparată» a lui Fr.-Max Miiller se desfăşoară în cadrul unei Ştiinţe a lim­bajului, iar cînd antropologia lui Tylor îşi propune să demonstreze existenţa unei mitologii naturale la rasele in­ferioare, ea pleacă de la o analiză a formelor originare ale limbajului vorbit de omenirea cea mai străveche. în prima jumătate a secolului al XlX-lea o serie de invenţii şi descoperiri transformă statutul limbajului .

Publicarea Vede­lor, prin care se pun bazele filologiei sanscrite, primele lucrări despre Găthăs şi Avesta, gramatica comparată din 1816 a lui Franz Bopp sînt tot atîtea inovaţii care fac din limbă un obiect organic, ţinînd de o ştiinţă naturală. Spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, apare o fonetică pentru ca­re căutarea primelor valori expresive este mai puţin impor­tantă decît analiza sunetelor, a raportului lor şi a posibilei lor transformări dintr-unele în altele³⁶. în loc să fie un discurs constituit dintr-o serie de cuvinte, fiecare dintre acestea închizînd în miezul său o semnificaţie a cărei sin­gură definiţie posibilă este una verticală şi trimite la ceea ce Michel Foucault numeşte ante-Babel, limba devine un sistem de sonorităţi, «un ansamblu de sunete despovărate de literele care le pot transcrie»³⁷. Descoperirea flexiunii conferă limbajului o arhitectură internă: sunetele, silabele şi rădăcinile sînt tot atîtea elemente formale ale căror modificări sînt dictate de regulile unei fonetici.[1]

---

[1] Marcel Detienne, Inventarea mitologiei, , Editura Symposion, 1997, p.

Interdependența valorilor

„Există în societate o interdependenţă a valorilor : e greu de separat juridicul de moral, utilul de logic, religia de morală etc. Nu putem să le disociem cu forţa prin abstracţie, atunci cînd viaţa istorică le-a legat indisoliubil între ele. De fapt, se poate fixa cam pe la mijlocul se­colului trecut separarea completă a valorii estetice de celelalte. Atunci pentru prima oară apar preocupări artis­tice pure, atunci estetismul devine un soop în sine, o re­ligie cu neofiţi, cu credincioşi, cu rituri şi cult. Frumosul devine autonom. Doctrina care justifică existenţa feno­menului artistic pur apare şi ea şi se cheamă „artă pen­tru artă". Mai înainte de acest moment, în majoritatea so­cietăţilor omeneşti, frumosul e amestecat cu religia (artele magice, catedralele gotice, misterele etc.), cu industria (sculpturi pe obiecte şi instrumente războinice ori casnice etc.), cu economia, cu morala.”

Mihai Ralea

 

Cum se lasă oamenii stricați de rol

      Situaţia socială, sau grupul nu sunt numai o colecţie de oameni cât un set de relaţii şi roluri, concluzia fiind că trebuie să cunoaştem mai mult despre aceste situaţii sociale şi despre legile care le guvernează pentru a putea înţelege indivizii. Cele mai multe studii conduse de studenţii lui Lewin şi alţi cercetători sociali întăresc ideea de validitate a grupului.[1] Concepţia noastră despre un lucru atât de evident cum este lungimea, de exemplu, poate fi alterata de presiunea socială. Modul cum percepem este alterat de convenţiile şi presiunile grupului. Rolul pe care cineva îl are într-un grup alterează comportamentul individual la fel de bine.

---

[1] Ian Harwood, Revisiting the ‘paperless office’: A case of values, power and (in)action, School of Management, University of Southampton, Highfield, Southampton

Ioan Alexandru şi Ioanid Romanescu despre poezie

„Poezia, cînd nu-i un instrument pentru a-ţi dezvălui un adînc și ultim absolut după care însetează luciditatea şi sufletul tău, nu-i nimic" (Jurnal de poet).

 Ioanid Romanescu îi afirmă autonomia: „nu are glorie/din simplul motiv că nu şi-a dorit-o,/ nu are religie/ pentru că prea mult iubește viața/ nu face prozeliţi /pentru că niciodată nu priveşte înapoi/ / nu merge în vizită/ nu aşteaptă pe nimeni/nu visează-n culori/nu se hlizeşte pentru a obține ceva/ are tot ce-i trebuie"  (Poezia mea, Favoare, 1972)

Când și cum se respectă canonul literar

  Istoria literaturii cunoaşte lungi epoci în care o operă literară era acceptată dacă respecta anumite canoane, dacă putea fi raportată la un scriitor clasic, dacă imita cu talent un autor de necontestat. Această concepţie a ţinut în loc o bună bucată de timp dezvoltarea literaturii, fiindcă arta nu poate exista în afara originalităţii. Originalitate care nu poate fi nici ea un criteriu în sine, întrucât poţi scrie o operă literară originală şi ea să nu aibă valoare. Pentru o dreapta judecată, este bine să introducem în discuţie şi criteriile istoriei literare. Sunt epoci în dezvoltarea unei literaturi naţionale când traducerile au o rol important. Alte epoci, care au consumat procesul de sincronizare au toate motivele să pretindă creatorului originalitate. De altfel, este greu să se atribuie cuiva calificativul de creator dacă el nu probează timbrul personal.

Ficțiunea literaturii

“Dacă admitem că trăsătura distinctivă a literaturii este “ficţiunea “ sau “imaginaţia “, atunci când vorbim despre literatură ne vom gândi la Homer, Dante,  Shakespeare, Balzac, Keats mai degrabă decât la Cicero sau Montaigne, Bossuet sau Emerson. Desigur, vor exista şi cazuri – limită, opere ca Republica lui Platon despre care ar fi greu să tăgăduieşti că posedă, cel puţin în marile mituri, pasaje de “invenţie” şi “ficţiune”, dar care rămân în primul rând opere filozofice”. Această concepţie despre literatură este descriptivă: ea nu se referă la valoarea operelor. Din această pricină, numeroase opere pot fi clasate după conţinut şi revendicate de mai multe genuri şi mai multe curente, pornindu-se de la premiza că ele pot fi analizate din punct de vedere stilistic, estetic, al compoziţie, etnografic. Lor le lipseşte însă calitatea de a fi ficţiune şi din această pricină pot fi contestate.” Este de dorit ca să se facă deosebire între clasarea unor lucrări în domeniul artei şi evaluarea lor.

“Prin urmare există două istorii, separă apele G.Călinescu : istoria fenomenelor reale şi istoria fenomenelor fictive sau artistice. Aceste două istorii nu se deosebesc fundamental între ele. Singura deosebire este că faptele isorice sunt evidente, în vreme ce faptelor ficţiunii trebuie să le dovedim realitatea artistică”.[1]

---

[1] G.Călinescu, Tehnica criticei şi a istoriei literare, în Principii de estetică, Bucureşti, Editura Fundaţia pentru Literatură şi Artă, 1939, pag.106

Sartre și neliniștile de creator

Cât adevăr real putem scoate din următoarea însemnare a lui Sartre, deşi realizăm ca avem de-a face cu o sinceră confesiune şi în nici un caz cu o minciună: "Mă simţeam de prisos, deci trebuia să dispar. Eram o înflorire fadă într-o solicitare perpetuă de abolire. Cu alte cuvinte, eram condamnat, dintr-o clipă într- alta sentinţa se putea executa (...) Dumnezeu ar fi putut să mă scape de griji: aş fi fost o capodoperă semnată: încredinţat că îndeplinesc partea mea în concertul universal, aş fi aşteptat cu nerăbdare ca El să-mi dezvăluie intenţiile sale şi necesitatea mea. Presimţeam religia, acesta era remediul. Dacă mi-ar fi fost refuzată, aş fi inventat-o singur. Nu-mi era refuzată: crescut în religia catolică, am aflat ca Atotputernicul m-a plăsmuit întru gloria Lui: era mai mult decât aş fi îndrăznit să visez. Dar, mai târziu, în Dumnezeul la modă pe care m-au învăţat să-l cunosc, nu l-am recunoscut pe cel care-l aştepta sufletul meu: mie îmi trebuia un Creator, mi se dădea un stăpân; amândoi nu făceau decât unul singur, dar eu nu ştiam asta; slujeam fără căldură pe idolul farisean iar doctrina oficială mă dezgusta, pentru a-mi putea căuta propria-mi credinţă. Ce noroc! Încrederea şi dezolarea făceau din sufletul meu un ogor ales în care să fie semănat cerul: fără această greşală aş fi călugăr"[1].

---

[1] Jean-Paul Sartre, Cuvintele, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1965, pag.101

Bărbatul și femeia

„Cu această metodă simplă, te fereşti de dragostea platonică şi tulburătoare, de acea nebunie de Don Juan, care caută şi nu găseşte, fiindcă transcrie în carnetul său erotic nume rapid veştejite ca rozele, iubiri care durează cât o dimineaţă. În actuala configuraţie monogamică a iubirii şi a moravurilor, nu poţi avea, fără a-ţi trăda partenera în sentimentele ei suave, în judecăţile şi speculaţiile ei, mai mult de patru femei anual, când vrei să le consumi integral, cu amintiri adânci reciproce, încorporându-le şi intrând în pielea, conştientul şi subconştientul lor. După o lună de miere, amanta se transformă în soţie, fiindcă idealul femeii de azi este monogamia. Bărbatul este poligam. Femeile au impus monogamia, fiindcă aveau răspunderea personală a maternităţii sub vastele ei raporturi, alimentare şi educative. Femeile sterpe sunt, fireşte, poliandrice, aşa cum sunt actriţele şi prostituatele.

Pe o actriţă şi pe o prostituată n-o poate lega decât cel care se leagă cu raporturi de protector, depeşte, de amant de inimă, adică soţul permanent în jurul şi umbra ei.

Marea iubire n-o cunoaşte decât Romeo (iubire nesatisfăcută) şi Don Juan, care caută mereu iubirea.”

Petre Pandrea 

Petre Pandrea după ...Pravila de la Craiova

„„Astăzi, am desprins sabia avocaturii de la cingătoare şi am atârnat‑o în cui. Adio! În locul sabiei verbului, mă exercit cu dalta condeiului, ridic o statuie lui Brâncuşi, în aceste pagini monografice, şi zidesc Pravila de la Craiova de care ţinea amicul nostru aşezat la Paris, printre străini, cu dalta, cu mistria şi cu cobiliţa. Eu nu mai port cobiliţă. Nu mai am nevoie. Copiii s‑au ridicat pe picioare proprii, pensia mi‑este prea mare (nevasta, sărăcuţa de ea, a ajuns să nu mai vrea nimic…) pentru crăpelniţă, şi nici de glorie postumă nu‑mi pasă. Gloria mea actuală este imensă pe plaiurile Moldovei, în Transilvania şi la Bucureşti. Mă enervează şi mă înspăimântă. Nici nu mai pot înainta pe Calea Victoriei din cauza lumii care încearcă să‑mi vorbească, să mă consoleze, să mă asigure de stimă. Pe Valea Olteţului şi a Jiului am ajuns o mică legendă. (...) Mi s‑a dus buhul eroismului şi se lansează povestea sfinţeniei. Nu sunt sfânt, ci om, oltean cu Pravila de la Craiova la subţioară, în minte şi în inimă. Am candidat la eroism şi am eşuat”.

 Petre Pandrea

Cum văd eu limba

Şi toate aceste valenţe ale limbii, atunci când este vorba de limba literară, nu sunt folosite doar intuitiv. Limba scriitorului e cultivată, e aleasă, e desţelenită. Ea este moştenită, păstrată, dăruită cu parcimonie. Limba operei literare este logică, ambiguă, aluziv, suav anapoda. Ea pleacă, după ce a fost trecută prin creuzetul creaţiei nu livrată în pungi de plastic, ci învelită în pânza ţesută fin ca pânza de paianjăn. Limba literaturii prinde prada, o învăluie, dar n-o sugrumă. O învaţă să deguste răsăritul de soare, adierea vântului, să suporte arşita şi să asculte ploaia. Îl învaţă pe om să audă cum creşte iarba, cum ar fi zis Eminescu. Cuvântul îl ajută pe om să moară. şi Cuvântul îl ajută să învieze.