Pagini

luni, 13 februarie 2012

Sartre și neliniștile de creator

Cât adevăr real putem scoate din următoarea însemnare a lui Sartre, deşi realizăm ca avem de-a face cu o sinceră confesiune şi în nici un caz cu o minciună: "Mă simţeam de prisos, deci trebuia să dispar. Eram o înflorire fadă într-o solicitare perpetuă de abolire. Cu alte cuvinte, eram condamnat, dintr-o clipă într- alta sentinţa se putea executa (...) Dumnezeu ar fi putut să mă scape de griji: aş fi fost o capodoperă semnată: încredinţat că îndeplinesc partea mea în concertul universal, aş fi aşteptat cu nerăbdare ca El să-mi dezvăluie intenţiile sale şi necesitatea mea. Presimţeam religia, acesta era remediul. Dacă mi-ar fi fost refuzată, aş fi inventat-o singur. Nu-mi era refuzată: crescut în religia catolică, am aflat ca Atotputernicul m-a plăsmuit întru gloria Lui: era mai mult decât aş fi îndrăznit să visez. Dar, mai târziu, în Dumnezeul la modă pe care m-au învăţat să-l cunosc, nu l-am recunoscut pe cel care-l aştepta sufletul meu: mie îmi trebuia un Creator, mi se dădea un stăpân; amândoi nu făceau decât unul singur, dar eu nu ştiam asta; slujeam fără căldură pe idolul farisean iar doctrina oficială mă dezgusta, pentru a-mi putea căuta propria-mi credinţă. Ce noroc! Încrederea şi dezolarea făceau din sufletul meu un ogor ales în care să fie semănat cerul: fără această greşală aş fi călugăr"[1].


[1] Jean-Paul Sartre, Cuvintele, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1965, pag.101

Niciun comentariu: