„postmodernism. Există o anume identitate de păreri în privinţa corpusului teoretic desemnat de acest termen: o selecţie de texte ale unor autori ca Jean-Francois Lyotard şi Jean Baudrillard, la care se adaugă un anumit tip de lectură a unei alte selecţii de texte, de această dată aparţinând "poststructuraliştilor, precum Jacques Lacan, Roland Barthes, Michel Foucault şi Jacques Derrida. (Trebuie remarcat, totuşi, faptul că majoritatea acestor gânditori, dacă nu toţi, ar respinge aplicarea respectivei denumiri la activitatea lor — situaţie întru totul ironică, ar spune unii.) Totuşi, un consens referitor la postmodernism ceea ce au în comun aceste teorii (şi omoloagele lor literare, cinematografice şi arhitecturale) este, cu siguranţă, mult mai îndepărtat.
În pofida faptului că nici nu a inventat termenul, nici nu a revendicat pentru el un sens foarte larg (Arnold Toynbee este creditat de obicei cu introducerea sa), postmodernismul a intrat în atenţia sociologilor o dată cu declaraţia lui Lyotanl din 1979 (Condiţia postmodernă) conform căreia cetăţenii societăţilor "capitaliste avansate trăiesc într-o lume postmodernă cel puţin de la începutul anilor '60. Noutatea a constat în afirmaţia că postmodernismul este o condiţie socială generică şi nu doar un nou stil creator sau un alt corpus teoretic adresat minţii; o condiţie în care există o largă recunoaştere, chiar dacă tardivă, a faptului că cele două mituri fundamentale, sau „metanaraţiuni",ce au legitimat activitatea ştiinţifică (inclusiv din ştiinţele sociale) în ultimele 200 de ani şi-au pierdut în mare măsură puterea de atracţie.[1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu