(a) Pentru acţiunile care prejudiciază integritatea altuia, făptuitorul sau o a treia persoană poate prezenta eventual scuze. Îndată ce persoana în cauză acceptă scuzele, el nu se va mai simţi ofensat sau degradat în chiar acelaşi fel; indignarea sa iniţială nu se va mai permanentiza într-un resentiment. Scuzele sunt oarecum reparaţiile pe care noi le prezentăm atunci când interacţiunile sunt dereglate. Pentru a identifica acum aceste dereglări, Strawson distinge două tipuri de scuze. Într-un caz, înfăţişăm împrejurări care ar trebui să facă plauzibil faptul că nu e complet normal să resimţi acţiunea ofensatoare ca pe o tentativă de a face o nedreptate: „nu a vrut aşa", „nu a putut altfel", „nu a avut de ales", „nu a ştiut că..." sunt câteva exemple pentru tipul de scuze ce pun într-o altă lumină acţiunea resimţită ca fiind ofensatoare, fără însă a pune sub semnul îndoielii răspunderea făptuitorului. Tocmai acesta e cazul atunci când arătăm că e vorba de fapta unui copil, a unui nebun sau a unui om beat - că fapta a fost comisă de cineva care nu era în toate minţile, care se afla sub un stres foarte puternic, de exemplu sub influenţa unei boli foarte grele ş.a.m.d. Acest tip de scuze ne oferă posibilitatea de a vedea într-o altă lumină pe actorul însuşi, şi anume astfel încât să nu i se poată atribui, fără restricţie, calităţile unei persoane cu răspundere.
[1] J. Habermas, „Etica discursului -note pentru un program de întemeiere”, in Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă, Bucureşti, Editura All Educaţional, 2000, p.49.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu