„HABENT SUA FATA LIBELLI" — spune un vechi dicton latin. Deceniile şi secolele au confirmat, şi nu o dată, prin exemple grăitoare, perspicacitatea şi justeţea acestor cuvinte. Le-au confirmat şi le-au dat extindere. Căci nu numai cărţile ca atare, operele izolate sau constituite într-un tot, ale unui scriitor, sau ale mai multora, şi-au avut şi-şi au destinul lor, dar şi istoria genurilor şi speciilor literare se înscrie sub aceleaşi semne. Supuse, ca şi cele umane, legilor timpului cu ale sale vîrste şi stingeri, aceste destine pot fi comune sau insolite, pot evolua paşnic de-a lungul veacurilor sau, dimpotrivă, pot cunoaşte izbucniri intempestive, manifestări neaşteptate. Epopeea ce a strălucit fără contestare în antichitate este de mult o specie moartă şi încercările, fie şi cele mai asidue, de a o reînvia nu au dus la nici un rezultat. în schimb tragedia antică stimulează şi astăzi competitiv atenţia scriitorilor. O specie mereu tînără, mereu prezentă în conştiinţa lumii literare ne apare romanul, cu toate contestările ce i s-au adus în repetate rînduri, sau poate în ciuda acestora şi cu dorinţa de a le dovedi inconsistenţa prin biruinţele sale. O afirmare strălucită ca intensitate, căutări variate şi prestanţă cunoaşte în lumea secolului XX critica literară.[1]
[1] Vladimir Piskunov, „Prefaţă” in Poetică, estetică, sociologie, antologie, prefaţă şi tabel bibliografic de Vladimir Piskunov, Bucureşti, Editura Univers, 1979, p. 7.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu