„Condiţia de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor unui popor şi tocmai de aceea dreptul de a formula acele trebuinţe în articole şi paragrafe este, după spiritul timpului nostru, al popoarelor.
Un popor — oricum ar fi el — are dreptul de a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale, într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decât din el însuşi. Alt element, străin, esenţial, diferit de al lui, nu-i poate impune nimica; şi dacă-i impune, atuncea e numai prin superioritatea demnă de recunoscut a individualităţii sale, cum, de ex., au impus francezii românilor. E o influenţă pacinică, pe care cel pasiv o primeşte cu bucurie, cu dispreţul său propriu, fără de a judeca cum că din asta poate să nască nenorocire pentru el.
Al doilea mod de a impune e acela de a face din principii transcendente, din credinţe ale omenirii, mijloace pentru scopuri de o altă natură. ”
Mihai Eminescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu