Mărturisesc că am fost şi sunt un om foarte răsfăţat de soartă, în sensul că am primit printre alte daruri de la Dumnezeu şi darul de a cunoaşte şi de a mă împrieteni cu anumiţi oameni care îmi păreau şi atunci că sunt personalităţi de excepţie şi trecerea timpului a confirmat că aşa era. Evident, eu nu eram în căutare de piese rare, dar cum spun, viaţa îţi face cadouri, Dumnezeu ne iubeşte aşa cum vrea el, astfel că l-am cunoscut pe Marin Preda când aveam vreo 25 de ani, cred că îl văzusem şi mai înainte, asta nu îmi amintesc, dar când aveam 25 de ani, eram în ultimul an de facultate, am dus un volum de versuri la Cartea Românească, redactorul îmi spusese că este în regulă, că i-a dat drumul, eu mă uitam naiv prin librării şi vedeam că n-a apărut cartea şi mă duc să întreb la editură, cartea mea când apare, că aţi zis că... . - Păi nu i-a dat drumul Marin Preda. – Păi de ce? – Păi vrea să te cunoască. Mihai Gafiţa a murit la cutremur, un foarte bun editor, genul care ştia să rezolve toate cazurile, să-i calmeze pe autorii nervoşi, să-i amâne cu dedicaţie pe cei care n-o sa fie niciodată publicaţi, să descopere talente şi să rişte pe ele. Și îmi spune, du-te la Marin Preda. Evident că Marin Preda, pentru mine şi pentru toată generaţia mea - îl învăţasem în manuale, la şcoală - era ceva care "nu se există", cum ar zice ardeleanul despre girafă. M-am dus la Marin Preda. -Da, Mon Cher? Dumneata eşti cadru didactiv universitar? -Nu, zic eu. -Păi de unde ştiu eu că eşti cadru didactic universitar? -Nu ştiu. -Bine, Mon Cher, o să dau drumul la carte. S-a repetat şi cu a doua carte, el punându-mi aceleaşi întrebări. |
Primele patru cărţi pe care le-am publicat au fost toate la Cartea Românească, având girul lui Marin Preda. Ţin să precizez că v-am spus întâmplarea reală cu Marin Preda, care a vrut să mă cunoască, nu pentru a sublinia că citise el volumul de versuri şi nu putea să doarmă noaptea că nu mă cunoscuse pe mine. În general, aşa făcea cu debutanţii. Să ştie cui dă drumul la carte. Evident, pentru cărţile pe care nu avea de gând să le publice, nu era interesat să-l cunoască pe autor.
Tot scriind eu, nepotolindu-mă, împrietenindu-mă cu Mircea Ciobanu - şi el trecut acum în lumea de dincolo - un foarte mare poet şi un foarte bun redactor, nu pentru că m-a editat pe mine, ci pentru că a editat treizeci, patruzeci de scriitori care înseamnă azi ceva în literatura română. Deci, avea această bucurie să descopere noi talente şi să le susţină, lucru care, spre tristeţea voastră, nu prea se mai întâmplă astăzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu