Calea cea mai simplă de rezolvare, găsită de Wallek, este de a analiza “modul special în care este folosită limba în literatură. Limba este materia primă a literaturii aşa cum sunt piatra sau bronzul pentru sculptură, culorile pentru pictură sau sunetele pentru muzică “. Şi totuşi, nu este acelaşi lucru, adăugăm noi. Culorile nu se găsesc niciodată în natură în forma necesară pictorului, iar acest lucru este valabil şi pentru sunete. Limba, la rândul ei, nu este un material natural , ea este creaţia unui grup, a unui popor. Acest material nu este dat o dată pentru totdeauna, este într-o continuă prefacere şi este plin de încărcătură ce diferă de la o zonă la alta, de la un grup social la altul, de la un secol la altul. Eminescu, citind un vers latin, remarcase “Nu este acelaşi lucru dacă doi oameni spun acelaşi lucru”, vers pilon al poemului “Noi amândoi avem acelaşi dascăl”. Aşadar din acelaşi dascăl ies învăţăcei atât de diferiţi, din aceeaşi familie copii care nu seamănă, din aceleaşi experienţe de viaţă concluzii diferite, iar din limba unei colectivităţii…( S-a încercat să se sugereze că şansa lui Marin Preda a fost să aibă un tată deosebit, ca Ilie Moromete, care era… cum ni-l prezintă Preda, uitându-se că Moromete e creaţia autorului şi nu invers : cine este tatăl real al autorului nu are importanţă decât pentru anecdotica istoriei literare. Dacă Moromete ar fi “creatorul “ ar fi însemnat ca toţi ceilalţi copii ai lui, care au avut şansa să-l asculte şi să-l privească , să devină scriitori. Ceea ce nu s-a întâmplat) .
Limba este un material de uz zilnic, este fluierată, călcată în picioare , scuipată , ea capătă certificat de nobleţe doar în clipa în care este înfiiată de scriitor. Scriitorul este singurul care-i cunoaşte valenţele, el o ştie înainte de a o fi ridicat de jos, înainte de a o fi spălat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu