Cuvintele, încă de la început au fost miraculoase şi au uimit, iar simbolurile, folosite ca sprijin al gândirii şi ca memorie a rezultatelor omenirii, au fost un continuu izvor de iluzie şi de uimire. Intreaga umanitate a fost atât de izbită de proprietăţile cuvintelor privite ca unelte ce pot stăpâni obiectele, încât în fiece epoca li s-au atribuit puteri oculte. Din Geneza aflăm că odată cu schimbarea numelui lui Iacov în Israel se va pune temelia unui neam ales. Egiptenii, cu care evreii fuseseră secole la rând în strânse legături gândeau la fel despre valoarea cuvintelor. Nu altfel gândesc poeţii şi prozatorii moderni. Pentru ei, toate cuvintele sunt semne ale spiritului. Cercetările asupra originii limbajului au încercat să demonstreze, şi parţial au şi reuşit, legătura psiho-fizică dintre excitaţia transmisă organului de simţ şi mişcarea prin care ia naştere cuvântul. „Dacă un cuvânt este, la originea sa, un gest expresiv, un gest fonic, şi dacă esenţa limbajului devine mai clară şi mai inteligibilă datorită acestei concepţii, atunci şi activitatea artistică devine mai inteligibilă în momentul în care ne imaginăm că, iniţial, ea este un gest expresiv; şi anume nu în sensul că ar trebui să găsim o expresie pentru ceva ce ar exista şi într-alt fel, fie doar ca plăsmuire spirituală, ci în sensul că procesul psiho-fizic generat de excitaţia receptată de simţul vizual atinge, la prima tentativă de modelare plastică, punctul în care, pentru a se dezvolta mai departe, are nevoie de gest, de semnul exterior, neputînd evolua în continuare decît în cadrul şi cu ajutorul acestei lumi de semne exterioare.”[1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu