Pagini

joi, 2 februarie 2012

Eminescu și elevul rău

Pînă şi la nivelul său de nesupunere şi nevred­nicie, un elev rău simte că la Eminescu era vorba de altceva. Dintr-un simplu vers ori o simplă relatare despre poet, elevul îşi dă seama că acesta nu era din familia alor săi ; ori simte despre sine că ar putea fi din familia spirituală a lui Eminescu doar dacă, renunţînd să înveţe şcolăreşte, s-ar deschide către cultură şi dacă, rătăcind, ar şti să ajungă la şaisprezece ani, ca tînărul acela, la Blaj, respectat pentru cunoş­tinţele sale de colegii cei noi, în ciuda faptului că rămînea corijent la greacă şi avea în urma sa repetențe şi rătăciri. Iar aşa cum un simplu elev presimte ce este Eminescu, cititorul îl înţe­lege şi el, fără să-1 cunoască aproape, sau înţe­lege să vadă, în tot ce cunoaşte din el, un rest, acel rest care poate purta multe nume, dar care, oricum i-am spune, reprezintă bunătatea, bogă­ţia şi binecuvîntarea a ceea ce se numeşte : cul­tura omului.
Pentru deschiderea aceasta către cultură a lui Eminescu dau mărturie 44 de manuscrise păs­trate cu grija la Biblioteca Academiei Române. Cine le răsfoieşte cu pietate îşi dă seama de ce e îndreptăţit sentimentul că Eminescu este altceva. Dar ce este el ? Nu cumva, cunoscut pînă la capăt cu aceste 44 manuscrise, în „cu­tremurul nervilor săi" — cum definea el singur gîndirea —, sau în aproximativul cunoştinţelor sale, ca şi în mizeria vieţii — aşa cum se re­flectă ea uneori în manuscrise —, nu cumva Eminescu devine o dezamăgire ?”

Constantin Noica

Niciun comentariu: