”Gh. Eminovici îşi face la moşie casă bună, gospodărească, deşi de paiantă, în locul alteia vechi ce o găsise, sădeşte tei în grădină, ba soţia, Raluca, mai evlavioasă, cumpără, zice-se, de la o rudă a fostului stăpân, Teodor Murguleţ, o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţă de lemn, şi duc împreună trai îmbelşugat, invitându-şi şi ospătându-şi rudele la zile mari. Întărit într-ale vieţii şi împăcat cu Dumnezeu, Eminovici îşi sporeşte cu râvnă familia. Încă cinci copii (Mihai, Aglaia, Henrieta, Matei, Vasile) măresc întinsa familie, care ar fi numărat pe acea vreme unsprezece copii, dacă doi n-ar fi murit foarte de mici (159).
Avut-a Gheorghe Eminovici destulă avere pentru a-şi creşte bine copiii? Fără îndoială. Căminarul era un om cuprins. Poate că proiectele sale pedagogice să-i fi întrecut mijloacele băneşti, el însă ar fi putut să-şi căpătuiască toţi copiii în chip onorabil, departe de orice umbră de mizerie. Titu Maiorescu aflase că bătrânul mai avea, spre sfârşitul vieţii, 18.000 franci capital mobil, după ce în 1878 îşi vânduse Ipoteştii cu 8.200 galbeni austrieci, spre a plăti dota fetei sale Aglae, de 2.000 galbeni.
“Bunii şi străbunii noştri — zice Henrieta Eminovici — au fost oameni foarte bogaţi, şi chiar părinţii noştri n-au fost săraci, şi nu pot roşi c-a pierdut vreunul averea în vânt, ci numai în urma multor nenorociri.” (61) Viaţa chinuită a o parte din copii se datoreşte unor cauze de ordin psihologic, dintr-o parte şi dintr-alta. Gheorghe Eminovici era un om de modă veche. Înalt, voinic mai mult decât gras, “munte de om”, de o putere herculeană,
trup sănătos, minte sănătoasă, el ne priveşte din fotografie cu un cap masiv, acoperit cu păr trainic şi învăluit cu barba castanie, tunsă cu foarfecele, spre împăcarea tradiţiei cu civilizaţia, cu nas prădalnic şi ochi albaştri-verzui, care trec, dispreţuitori, dincolo de lucruri, cu falca de jos uşor obstinată şi plină de sine. Înfăţişarea trădează pe omul de muncă, răzbătător şi cu voinţa de avere, în acel stadiu de înaltă linişte a omului care şi-a agonisit totul prin sine şi, fără slăbiciuni, e oricând gata s-o ia de la început.
Un astfel de om este într-o privinţă superior şi într-alta inferior individului obişnuit. El e mai bine înarmat în lupta pentru existenţă a speţei, dar e lipsit de acel dezechilibru interior între gândire şi putere, care face nobleţea vieţii morale. Căminarul avea un mănunchi mic de principii sănătoase şi nici o subtilitate ori complicaţie sufletească. Slugă de tânăr la boieri mai mari, el era pătruns de ierarhia lumii, împărţită de la Dumnezeu până la prostime în trepte nemişcătoare şi de principiul de superioritate ce derivă din ele. De aceea postea posturile, iar duminica şi sărbătorile asculta cu evlavie şi cap descoperit sfânta liturghie, de la început până la sfârşit, tot aşa cum în colţul salonului de la Dumbrăveni urmărea cu smerenie mişcarea şi vorbirea boierilor.”
G. Călinescu, Viața lui Mihai Emminescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu