Pagini

joi, 16 februarie 2012

Cu dragoste (doar rațională) pentru I. L. Caragiale


Așeza greculi palaria pe masă
Dar n-avea nevoie să cheme chelnerul,
Era cunoscut ca un cal breaz,
Că și lui îi mânca zilele
Nu doar patronului.

Uneori nu era caldă ciorba,
Alteori prea fierbinte,
Unii mușterii vorbeau prea tare,
Alții pe șoptite,
Ideile unuia nu corespundeau,
Care va să zică,
Iar ale altora nu existau,
În timp ce guvernanții
Și chiar cei de la siguranța statului
Dădeau altora mai mult
Decât i se cuvenea lui.

Toată lumea îl iubea pe nenea Iancu
Mai ales când își punea pălăria pe-o fâsnă
(Nu cred că e în dicțioar cuvântul,
Dar el există și face spumă
Ca berea Gambrinus).

Doi oameni de pe suprafața pământului
Nu s-au lăsat înșelați de sensibilitatea lui
Altoită pe ură
(Freud când l-a consultat
Și-a aburit ochelarii):
Unul se numea Mihai,
Cel cu Cartea în Mână Născut
Și era Fiul Împăratului Românilor.

Al doilea era Matei
Și era fiul natural al lui Iancu
(Pe vremea când îl chema Lache
Și a adormit la conac –
Vezi Opere complete
Ediția în piele).

Printr-o ciudățenie a naturii
Acești eM Unu și eM doi
Când se întâlnesc în cer
Își zic:
Me, Me, bine cel puțin că
Știa (bine de tot) limba română,
Unde caracterul nu se pune la socoteală.

Deci slabă speranță,
Iubite cetitoriule,
Să-i întâlnești pălăria
În rai.

Niciun comentariu: