Despre tragedie: ne lămurește Aristotel cum este...

„Numesc „grai împodobit" graiul cu ritm, armonie, cînt; şi înţeleg prin „deosebit după fiecare din părţile ei" faptul că unele din acestea constau numai din ver­suri, iar altele au nevoie şi de muzică.

Cum imitaţia, care e tragedia, e săvîrşită de oameni în acţiune, un prim element al ei va fi neapărat elementul scenic; urmează apoi cîntul şi graiul, prin mijlocirea cărora se reali­zează imitaţia. Prin „grai", înţeleg alcătuirea verbală a versu­rilor ; prin „cînt", ceva a cărui înrâurire e toată exterioară.

În acelaşi timp, imitaţia de care ne ocupăm fiind imitaţia unei acţiuni, realizată de cîţiva eroi, iar aceştia deosebindu-se în ochii noştri după caracterul şi judecata fiecăruia (elemente după care, îndeobşte, se cîntăresc faptele individuale), urmează că pricinile acţiunilor sînt două, caracterul şi judecata, şi că, la rîndul lor, acţiunile hotărăsc fericirea ori nefericirea oame­nilor. Imitaţia acţiunii este ceea ce constituie subiectul oricărei tragedii (cu alte cuvinte, îmbinarea faptelor ce o alcătuiesc); caracterul, ceea ce ne dă dreptul să spunem despre eroi că sînt aşa sau altminteri; judecata, ceea ce îngăduie vorbitorilor să dovedească ceva ori să enunţe vreo părere.

În chip necesar, fiece tragedie va avea dar şase părţi, ce slujesc să-i determine felul, şi acestea sînt: subiectul, caracterele, o limba, judecata, elementul spectaculos şi muzica. Două din ele sînt mijloace prin care se realizează imitaţia, unul e chipul cum aceasta are loc, trei sînt obiecte ale ei; afară de ele, altele nu mai sînt.”

Aristotel

Mitologia și limbajul

„Pentru ca mitologia să devină rostire, pentru ca această voce să se facă auzită în sine şi prin armonicele ei, şi nu doar printr-o ordine culturală, sau din temniţa unei etici care amestecă civilizaţia cu religia, a fost nevoie să se deschidă un spaţiu rezervat limbajului şi să se desco­pere un nou orizont lingvistic. «Mitologia comparată» a lui Fr.-Max Miiller se desfăşoară în cadrul unei Ştiinţe a lim­bajului, iar cînd antropologia lui Tylor îşi propune să demonstreze existenţa unei mitologii naturale la rasele in­ferioare, ea pleacă de la o analiză a formelor originare ale limbajului vorbit de omenirea cea mai străveche. în prima jumătate a secolului al XlX-lea o serie de invenţii şi descoperiri transformă statutul limbajului .

Publicarea Vede­lor, prin care se pun bazele filologiei sanscrite, primele lucrări despre Găthăs şi Avesta, gramatica comparată din 1816 a lui Franz Bopp sînt tot atîtea inovaţii care fac din limbă un obiect organic, ţinînd de o ştiinţă naturală. Spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, apare o fonetică pentru ca­re căutarea primelor valori expresive este mai puţin impor­tantă decît analiza sunetelor, a raportului lor şi a posibilei lor transformări dintr-unele în altele³⁶. în loc să fie un discurs constituit dintr-o serie de cuvinte, fiecare dintre acestea închizînd în miezul său o semnificaţie a cărei sin­gură definiţie posibilă este una verticală şi trimite la ceea ce Michel Foucault numeşte ante-Babel, limba devine un sistem de sonorităţi, «un ansamblu de sunete despovărate de literele care le pot transcrie»³⁷. Descoperirea flexiunii conferă limbajului o arhitectură internă: sunetele, silabele şi rădăcinile sînt tot atîtea elemente formale ale căror modificări sînt dictate de regulile unei fonetici.[1]

---

[1] Marcel Detienne, Inventarea mitologiei, , Editura Symposion, 1997, p.

Cum văd eu limba

Şi toate aceste valenţe ale limbii, atunci când este vorba de limba literară, nu sunt folosite doar intuitiv. Limba scriitorului e cultivată, e aleasă, e desţelenită. Ea este moştenită, păstrată, dăruită cu parcimonie. Limba operei literare este logică, ambiguă, aluziv, suav anapoda. Ea pleacă, după ce a fost trecută prin creuzetul creaţiei nu livrată în pungi de plastic, ci învelită în pânza ţesută fin ca pânza de paianjăn. Limba literaturii prinde prada, o învăluie, dar n-o sugrumă. O învaţă să deguste răsăritul de soare, adierea vântului, să suporte arşita şi să asculte ploaia. Îl învaţă pe om să audă cum creşte iarba, cum ar fi zis Eminescu. Cuvântul îl ajută pe om să moară. şi Cuvântul îl ajută să învieze. 

Rolul limbii în creația artistică

  
Calea cea mai simplă de rezolvare, găsită de Wallek, este de a analiza “modul special în care este folosită limba în literatură. Limba este materia primă a literaturii aşa cum sunt piatra sau bronzul pentru sculptură, culorile pentru pictură sau sunetele pentru muzică “. Şi totuşi, nu este acelaşi lucru, adăugăm noi. Culorile nu se găsesc niciodată în natură în forma necesară pictorului, iar acest lucru este valabil şi pentru sunete. Limba, la rândul ei, nu este un material natural , ea este creaţia unui grup, a unui popor. Acest material nu este dat o dată pentru totdeauna, este într-o continuă prefacere şi este plin de încărcătură ce diferă de la o zonă la alta, de la un grup social la altul,  de la un secol la altul. Eminescu, citind un vers latin, remarcase “Nu este acelaşi lucru dacă doi oameni spun acelaşi lucru”, vers pilon al poemului “Noi amândoi avem acelaşi dascăl”. Aşadar din acelaşi dascăl ies învăţăcei atât de diferiţi, din aceeaşi familie copii care nu seamănă, din aceleaşi experienţe de viaţă concluzii diferite, iar din limba unei colectivităţii…( S-a încercat să se sugereze că şansa lui Marin Preda a fost să aibă un tată deosebit, ca Ilie Moromete, care era… cum ni-l prezintă Preda, uitându-se că Moromete e creaţia autorului şi nu invers : cine este tatăl real al autorului nu are importanţă decât pentru anecdotica istoriei literare. Dacă Moromete ar fi “creatorul “ ar fi însemnat ca toţi ceilalţi copii ai lui, care au avut şansa să-l asculte şi să-l privească , să devină scriitori. Ceea ce nu s-a întâmplat) .

 Limba este un material de uz zilnic, este fluierată, călcată în picioare , scuipată , ea capătă certificat de nobleţe doar în clipa în care este înfiiată de scriitor. Scriitorul este singurul care-i cunoaşte valenţele, el o ştie înainte de a o fi ridicat de jos, înainte de a o fi spălat. 

Despre limbaj

Devitt consideră că limbajul dă speciei umane avantaje enorme asupra celorlalte specii, limbajul fiind o cale rapidă şi uşoară de a transmite descoperirile de la o generaţie la alta.[1] În această multitudine firească de opinii – firească, fiindcă limbajul este nu doar primordial, ci şi complex, legat intim de ceea ce gândeşte, face şi interpretează omul – rolul teoriilor şi analizelor lui Ferdinand de Saussure rămâne esenţial. Despre limbaj, el spune: ”Este o instituţie omenească, dar o instituţie de asemenea natură, încât toate celelalte instituţii omeneşti, în afară de aceea a scrierii, nu pot decât să ne inducă în eroare în privinţa veritabilei sale esenţe, dacă ne încredem în analogia dintre ele.”[2] Şi mai departe: „Celelalte instituţii sunt bazate (în grade diferite) pe raporturile naturale dintre lucruri […]. limbajul şi scrierea nu sunt bazate pe raportul natural dintre lucruri. Nu există nici un raport, nici un moment, între un anumit sunet siflant şi forma literei S, după cum cuvântul cow desemnează o vacă la fel de bine ca şi cuvântul vacca.”[3] Aşa este, dar rămâne întrebarea dacă la început, atunci când Adam-Omul a dat nume primei vaci, a făcut sau nu vreo legătură între fiinţa desenată ca vacă şi sunetele articulate când a analizat-o, a admirat-o şi a separat-o de cele văzute mai înainte. Dar chiar dacă nu am da crezare acestor opinii – respectând dreptul oricui să pornească de la alte premise primare – tot suntem obligaţi să acceptăm (ne obligă raţiunea) că nu putem vorbi despre umanitate mai înainte de a fi constatat  că în evoluţia vertebratelor a apărut un homo sapiens capabil să spună şi să fie auzit, să atragă atenţia asupra unui pericol şi să-l numească. A numi, scrie Durkheim este primul semn al comunicării. A gândi înseamnă, desigur, a-ţi ordona ideile; prin urmare, a clasa.

---

[1] Devitt, M., Sterelny, K., Limbaj si realitate, [Iaşi], Editura Polirom, 2000, pag. 25.

[2] Saussure, Ferdinand de, Curs de lingvistică generală, [Iaşi], Polirom, 1998, p. 274.

[3] Ibidem.

Două vorbe despre limbajul non-verbal

„Studii despre copii născuţi surzi sau orbi arată că în ciuda lipsei de învăţare socială, ei zâmbesc, râd şi plâng în moduri virtual identice cu cele ale copiilor care aud şi văd adulţii. Majoritatea oamenilor din toată lumea identifică corect expresiile faciale ale mâniei, dezgustului, fericirii, fricii, tristeţii sau surprinderii (Ekman, Friesen, şi Ellsworth, 1972; Ekman et al., 1987). Cercetătorii au descoperit dovezi pentru o a şaptea expresie universală a mulţumirii (Ekman şi Heider, 1988). În orice cultură, cercetătorii au studiat o mare majoritate de oameni care au numit corect expresiile faciale uitându-se la nişte picturi cu oameni necunoscuţi. Totuşi, într-un studiu recent (Shiori, Someya, Helmeste, şi Tang, 1999) făcut pe japonezi şi americani, expresia facială a surprinderii şi fericirii au fost înţelese corect de ambele grupuri, dar expresiile de mânie, mulţumire, dezgust, teamă, şi tristeţe, nu au fost întotdeauna recunoscute la fel de bine de către japonezi. A fost ideea lui Darwin că aceste expresii au evoluat pentru a ne permite nouă să ne dăm seama imediat de diferenţa dintre străinii care sunt prietenoşi şi aceia care sunt dispuşi să atace.”

Fred J. Jandt

Două vorbe despre Tudor Arghezi

Pentru Arghezi, peste care probabil nu trecea o zi fără să şlefuiască diamantul cuvintelor, nu doar operaţia în sine era miraculoasă, ci chiar cuvântul era plin de stranietate. “E miraculos cuvântul pentru că la fiecare obiect din natură şi din închipuire corespunde un cuvânt. Vocabularul e harta prescurtată şi esenţială a naturii şi omul poate crea din cuvinte, din simboale toată natura din nou, creată din materiale în spaţiu şi o poate schimba. O mie de tone de pietriş sunt chiar pietrişul şi dacă din ele nu aş putea face decât macadam, cu simboalele lor eu pot face orice, afară de macadam închipuit. Cuvântul permite evocarea şi punerea în funcţiune a tuturor puterilor închipuite şi sacre. O idee se face act, scoborâtă în cuvinte. Dar cuvântul însuşi, alăturat unei împrejurări descrise, are o viaţă personală, împrumutată de la lucruri, şi el poate ajunge o putere de sine stătătoare".

Despre literatura feniciană. Că e seară...

”Vorbind despre fenicieni un scriitor roman originar din Spa­nia, unde fenicienii întemeiaseră în trecut numeroase colonii, cunoscându-i bine spunea că aceştia erau "foarte iscusiţi în scri­eri şi în literatură”¹. Dar literatura feniciană a pierit în cea mai mare parte mai ales datorită faptului că fenicienii scriau pe foi de papirus pe care îl importau din Egipt cu care aveau strânse raporturi comerciale. Căci citim în descrierea călătoriei lui Uen Amun la Byblos, ce datează din secolul al XI-lea î.e.n., cum acesta duce în marele oraş fenician "cinci sute de suluri de papirus din soiul cel mai bun" ², material de scris căutat de fenicieni care îşi scriau poate şi socotelile sau registrele comer­ciale tot pe papirus. (Se pomeneşte chiar de "catastiful socote­lilor zilnice ale părinţilor” regelui din Byblos). Era cu neputinţă ca fenicienii să nu înţeleagă avantajele scrierii pe papirus fiind în relaţii aşa de frecvente cu porturile şi locuitorii Egiptului. 

De altfel ni s-au păstrat la Tell el-Amarna o serie de scrisori adresate faraonului Ikhunaton (Amenofis al IV -lea) de către regi şi principi din Palestina şi Siria care scriau încă în secolul XIV î.e.n. pe papirus. Apoi fenicienii care au preluat scrierea lor de la egipteni, trebuiau în mod necesar să-i imite preluând de la ei şi materialul pe care scriau. Dar în vreme ce uscăciunea pământului egiptean asigură conservarea în bune condiţii a tot ce se îngroapă în el, umiditatea climatul fenician din porturile mediteraniene a nimicit repede orice fel de material perisabil, cum ar fi papirusul. În felul acesta multe din textele literare feni­ciene s-au distrus şi nu ne-au rămas decât cele scrise pe tăbliţele de lut la Ugarit, textele unor inscripţii dăltuite pe pietre şi tex­tele transmise de autori greci şi romani.”[1]

---

[1] Constantin Daniel, Civilizaţia feniciană, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979, pag. 174.

Limbajul artistic

„limbaj artistic: modalitate de comunicare, specifică artei, născută în procesul complex al diversificării relaţiilor sociale, al apariţiei, alături de lim­bajele naturale, a limbajelor artificiale. După cum se ştie, cultura, valorile sînt instaurate prin intermediul unor limbaje, există şi sînt transmisibile prin această formă, fie că e vorba de ştiinţă, filozofie, morală, artă, fie de politică sau drept. În „filozofia limba­jului" importanţa acestora este absolutizată într-atît încît Wittgenstein, de pildă, ajunge să afirme că „limbajul e arhitectura lumii”. După ce Carnap spusese că „lucrurile nu există decît într-un spaţiu logic”, Ferdinand de Saussure a ajuns să despartă radical limba de cuvînt şi să afirme că cea dintâi este indiferentă faţă de concretizările sale.”[1]

---

[1] Dicţionar de estetică generală, Bucureşti, Editura Politică, 1972

Raporturi și cugetări

”Raporturile presupun lucrurile. Obiecte şi ra­porturi, iată cugetarea. . . Se pare deci că, în toate cazurile, cugetarea operează asupra unor date, asupra unui lucru, asupra unei scheme, asupra unui semn. . . Cugetarea nu e niciodată „pură". Cu ce ar gândi? Ea presupune întotdeauna o conştiinţă confuză a obiectelor sale şi a raportului dintre ea şi ele" (Delacroix 22, p. 379, 402 sq.).

Aceasta se datoreşte faptului că cugetarea este dominată de intenţie (sensul fenomenologic/ tendinţa gândirii de a avea obiect).

Vorbirea nu poate fi însă explicată direct prin gândire, din cauza caracterului arbitrar al vor­birii (v. mai jos). Dar vorbirea ajută la creaţia cugetării.

„Într'un articol concis, numai de câteva pagini, „Asupra desăvârşirii progresive a cuge­tării în vorbire", H. von Kleist a pus, cu o vigoare magistrală, problema pe care o tratăm. El pleacă de la faptul că rolul vorbirii nu se limitează deloc la comunicarea cugetărilor preexi­stente, ci că vorbirea este un mediator indis­pensabil pentru formaţia cugetării, pentru devenirul său intern. Vorbirea nu este o simplă transpoziţie a cugetării în forma verbală: ea  cooperează în mod esenţial la actul primitiv care o fundează.”

Al. Rosetti 

Un mare savant despre vorbire: Al. Rosetti

„Spiritul a prezidat la debuturile vorbirii, care este o tehnică semeiologică laringo-bucală de aceeaşi ordine ca vorbirea prin gesturi. Dar spre deosebire de gesturi, care pot fi executate con­comitent, cuvintele, în vorbirea laringo-bucală, se succed şi sunt percepute în timp. Din două cuvinte reunite, unul trebue să precedeze pe celă­lalt. Rezultă de aci că vorbirea, ca şi cugetarea, este în funcţie de timp.

„În genere, comunicăm ideile noastre prin vorbirea luată în sensul ei cel mai larg, adică prin fraze, propoziţii, aşa cum le numeşte gra­matica. Aceste fraze traducând, simbolizând o cugetare, şi cugetarea precedând în mod normal forma sa gramaticală, Sfântul Ion va fi vrut să spună: cugetarea a fost la început" (Leo Jordan, 45, p. 2).

Vorbirea nu ar fi putut, însă, să ia naştere fără logos sau inteligenţa umană (germ. Geist, Vernunft, Gedanke „spirit, raţiune, cugetare").

„Vorbirea, cum zice W. James, presupune comprehensiunea unui semn ca semn, adică un act de inteligenţă" (Serrus, 102, p. 25).

Animalul nu emite nici cuvinte, nici fraze. Căci cuvântul are două caracteristici: este arti­culat şi are un anumit sens convenţional. Ex­presiile animalelor au un sens global, nu unul convenţional, ca cuvintele din; vorbirea umană. Originea vorbirii stă deci în logos. Omul vor­beşte pentru a comunica ceva, pe când animalul exprimă numai o emoţie. Ceea ce lipseşte ani­malului pentru a putea vorbi, este creierul.

Afară de aceasta, vorbirea s'a născut din ne­cesitatea impusă de societate fiecărui individ şi din solicitarea continuă a societăţii.

Putem, prin urmare, să ne reprezentăm gân­direa formulându-se printr'o plasă subţire for­mată din cuvinte.”

Al. Rosetti

Cetățeanul turmentat și misticismul

„În tehnica misticismului intră cultul pentru simboluri, fie vii (sfinţi, prelaţi), fie iconografice. Punctul moral cel mai ri­dicat al catolicismului medieval este acolo unde se conferă femeii favoarea de a simboliza autoritatea divină. A transcende viziunea venerică a femeii şi a deplasa erotica în zonă spiri­tuală, aceasta este opera misticilor. Cetăţeanul turmentat este capabil de un asemenea cult şi în sensul acesta trebuie inter­pretat memorabilul său strigăt: „în sănătatea coanii Joiţichii! că e damă bună !” înnobilînd expresia prin latinizare, coana Joiţica este deci o „domina bona”. Noi ştim că Zoe comite un adulter, pe care Cetăţeanul îl cunoaşte prea bine, n-avem apoi nici o informaţie că ar fi milostivă, sau măcar bună la suflet.
 Pe Cetăţean, de ebrietatea căruia are oroare, ea pune să-1 dea afară. Prin urmare, prin „domina bona”, Cetăţeanul turmentat înţelege o însuşire suavă, evocînd Spiritul. Da, Coana Joiţica e culpabilă, dar şi Măria a conceput fără nupţii. Păcatul la femeie are caracterul unei revelaţii a Verbului prin procreaţie. Nici unul dintre eroi, de altminteri, nu arată o cît de mică iritaţie morală la ideea că Zoe a păcătuit. Aşadar Cetăţeanul turmentat are sentimentul suavităţii femeii, a impecabilităţii ei în plan duhovnicesc. în privinţa aceasta, aparţine familiei lui Jupîn Dumitrache şi a lui Trahanache. 

Oricît de dur ar fi regimul în care „dumnealui” ţine pe Veta, e indubitabil că Veta se bucură de un mare prestigiu, în virtutea chiar a slă­biciunii ei. Veta este fricoasă („Ce ţi-e şi cu muierea fricoasă !”) şi „ruşinoasa”. Această clin urmă însuşire (pudor) 6 un semn al inocenţei sale în care crede „dumnealui”.”

G. Călinescu, Domina Bonna

Ne lămurește N.Iorga cum e cu slavona, pe care chiar o cunoștea ca pe apă

”La noi, limba slavonă era întrebuinţată în biserică şi era întrebuinţată în cancelarii; ferească Dumnezeu, niciodată, cum s-a crezut de învăţaţi de dincolo de Dunăre, în relaţiuni politice!

Niciodată boierii între dânşii, sau domnul cu boierii săi, nu au vorbit limba slavonă; niciodată slavona nu a servit drept limbă de întrebuinţare în clasa de sus. Şi, dacă relaţiunile politice au fost făcute în limba slavonă, aceasta se datoreşte unui fapt pe care

îl voi arăta acum. Limba slavonă o luasem de la vecinii noştri de dincolo de Dunăre. Nu putea fi însă vorba de un împrumut care ar arăta o recunoaştere de superioritate faţă de aceşti vecini aşa cum au căutat să argumenteze, în anumite momente gingaşe ale

istoriei noastre, bulgarii, care simţeau nevoie să se afirme împotriva noastră; nu înseamnă că am primit cultura noastră de-a gata, făcută de dânşii, ceea ce ar arăta că nu am fost în stare să ne precizăm firea naţională şi că ne-am folosit de rezultatele unor osteneli culturale care au fost proprii ale lor. Aceasta este cu desăvârşire fals.

Am luat de la slavii de peste Dunăre fiindcă ei erau prezentatorii în formă slavonă ai culturii bizantine, care cultură bizantină fusese, înainte de aceasta, grecizată, şi nu era de fapt decât vechea cultură romană, greco-romană, elino-romană, dacă voiţi, vechea

cultură mediteraneană, trecută de la întrebuinţarea limbii latine la întrebuinţarea limbii greceşti, nu ca limbă superioară, ci fiindcă nu se mai ştia, nu se mai întrebuinţa curent, în aceste regiuni ale Împărăţiei bizantine, limba latină. S-a trecut de la limba latină la limba grecească pentru că limba grecească era o limbă vulgară pe care o întrebuinţa poporul, iar nu pentru că era o limbă superioară pe care ar fi cerut-o ambiţia statului. Şi după aceea s-a trecut de la limba grecească la limba slavonă, pentru anumite regiuni, nu fiindcă limba slavonă era cerută de o conştiinţă naţională deosebită şi nu fiindcă s-ar fi socotit această limbă, cu totul nouă, superioară, pentru întrebuinţarea literară, faţă de 

greceasca întrebuinţată de atâta vreme şi cuprinsă în monumente literare neimitabile pentru toate timpurile, dar fiindcă în anumite regiuni nu se înţelegea greceşte.

 Şi, tot astfel, atunci când s-a trecut la noi de la slavonă la limba românească, nu s-a trecut din cauza unei conştiinţe naţionale româneşti, nici din cauza unei convingeri de superioritate a acesteia faţă de cea dintâi, ci fiindcă nu se mai înţelegea limba slavonă. A fost, deci, al treilea pas de trecere de la o limbă oficială şi administrativă, de la o limbă bisericească, imperială şi patriarhală, la o modestă limbă de întrebuinţare curentă.”

Nicolae Iorga

Blaga: Originalitatea matricei stilistice

”Cînd istoria se găseşte în faza de „teză" se poate prezice că în momentul ur­mător se va găsi în faza de antiteză, şi pe urmă în faza de sinteză. Marx susţine acelaşi lucru, redueînd însă dialectica la cele două faze: teză şi antiteză. 

Gînditorii care doresc ca dialectica să fie cu orice preţ o lege fundamentală a istoriei, înţeleg ca pe baza aceasta ei să poată şi „profetiza". Căci, dacă dialectica e totală, atunci conţinutul antitezei poate fi „prevăzut" pe temeiul simplu al tezei. 

Noi, care la baza istoriei şi a formelor ei punem nu „ideea", ca Hegel, nici „economicul", ca Marx, ci „matri-cile stilistice" sau „cîmpurile stilistice", vom încerca să dovedim, cu exemplificările necesare, că atunci cînd o matrice stilistică sau un cîmp stilistic este atins de „dialectică", această atingere este parţială şi imprevizibilă, nu totală şi previzibilă. In cadrul dialecticii stilistice nu se poate profetiza.”

Lucian Blaga

G. Ibrăileanu despre Eminescu

”Victor Hugo e şi acela că a îmbogăţit limbajul poetic, dând valoare poetică unor expresii până atunci excluse din poezie. Dar Eminescu a creat aproape pe de-a-ntregul limba poeziei româneşti, având să fixeze prealabil şi limba literară. Şi cu cât mai mare poet ar fi fost el dacă nu şi-ar fi cheltuit, poate, jumătate din energia sa intelectuală cu crearea acestor lucruri, pe care poeţii din ţările cu veche cultură le găsesc de-a gata!

Şi — fiindcă am apucat pe calea părerilor de rău după cele ce ar fi putut să fie altfel —, cu cât mai mare poet, iarăşi, ar fi fost Eminescu dacă minunatul instrument cu care a cântat “floarea albastră“ nu s-ar fi sfărâmat în al treizeci şi treilea an al vârstei sale... Sau, cel puţin, dacă, până la această catastrofă, el n-ar fi fost silit să se îndeletnicească cu atâtea lucruri străine de poezie.

Progresul necontenit în adâncirea vieţii si în frumuseţea formei, ce se observă de la Venere şi Madonă până la Luceafărul, progres care nu avem nici un motiv să credem că ar fi încetat, ne face să presupunem cu tristeţe culmile la care ar fi ajuns acest mare şi nefericit scriitor al nostru.”

G. Ibrăileanu

Eminescu: în limbă se vede caracterul unui popor

”Oamenii de care se vorbeşte mai puţin şi popoarele item sunt cele mai fericite. Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.

Şi nu sunt aşa de multe condiţiile pentru păstrarea naţionalităţii.

Căci mai mulţi oameni nu sunt meniţi de a-şi apropria rezultatele supreme ale ştiinţei, nu sunt meniţi de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazem moral într-o lume a mizeriei şi durerii, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene. În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi. Şi chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti, nici una încă nu e lipsită de expresia concretă a simţirii şi numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin.

Şi într-adevăr, dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: “aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut alte limbi pe pământ. Prin urmare simplul fapt că noi românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, “una singură“ ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare străine ce ne înconjură, e dovadă destulă şi că aşa voim să fim noi, nu altfel.”

Mihai Eminescu

Pentru Eminescu, limba e tezaur sufletesc

”Căci mai mulţi oameni nu sunt meniţi de a-şi apropria rezultatele supreme ale ştiinţei, nu sunt meniţi de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazem moral într-o lume a mizeriei şi durerii, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene. În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi.”[1]

---

[1] Mihai Eminescu, Opera politica, p. 344.

Ce știa Grigore Ureche

”Vor unii Moldovei să-i zică că au chiemat-o Sţitia sau Schithia pre limba slovenească. Ce Sţitia coprinde loc mult, nu numai al nostru, ce închide şi Ardealul şi Ţara Muntenească şi câmpii preste Nistru, de coprinde o parte mare şi de Ţara Leşască. Chiematu-o-au unii şi Flachia, ce scriu létopiseţile latineşti, pre numele hatmanului râmlenescu ce l-au chemat Flacus, carile au bătut războiu cu sţitii pre acéste locuri şi schimbându-să şi schimosindu-să numele, din Flachia i-au zis Vlahiia. ”

Grigore Ureche

Două vorbe despre limbă și gândire

Studiile referitoare la consecințele utilizării limbajului sugerează că există diferenţe  și în modul de gândire, nu doar de exprimare. Copiii din tribul Navaho, de exemplu, sunt mult mai sensibili în utilizarea cuvintelor decât copiii englezi. Cu toate acestea, ultimele cercetări concep  limba și gramatica limbii ca pe un tot unitar care influențează procesele cognitive.

Feministele susțin că există și aici discriminare sexuală, inclusiv în dicționare, elaborate de obicei de bărbaţi, care au inventat și controlează sensurile.

Academia Franceză a încercat să protejeze  limba franceză  de “poluarea”  provenită din adoptarea unor  termeni  și expresii străine, în special americanisme.

 Problema celor care vor să purifice limba este ca substantivele franceze, ca și în limba română, sunt clasificate ca masculine ori feminine, iar ministru este un substantiv masculin, deci nu poate fi făcut peste noapte ministră sau ministreasă... (substantivul ”ministru”, ca numirea poate veni peste noapte!)