Istoria vieții private

„Soţul şi soţia ţin în mînă simbolurile cele mai puţin contestabile, cele mai personale ale superiorităţii lor sociale: nu cele — pungă cu bani sau spadă — ale bogăţiei şi puterii, ci o carte, tăbliţe de scris şi un stil.     

Idealul acesta de cultură este firesc: în mod vădit, cartea şi stilul sînt pentru ei obiecte obişnuite cu care nu se fălesc. Amănunt destul de rar în arta antică, ostilă gesturilor familiare, bărbatul îşi propteşte, într-o atitudine de aşteptare, bărbia pe partea superioară a cărţii (în formă de sul), iar femeia îşi duce, gînditoare, stilul la buze, e în căutarea unui vers, căci poezia era şi o artă a doamnelor. Lui Michelangelo îi vor plăcea gesturile "autistice" (Moise al său îşi mîngîie barba cu un gest distrat) care la el dezvăluie umbra unei îndoieli sau unui vis. 

Aici, însă, nu visează nimeni: aceşti oameni meditează şi sînt siguri pe ei, căci gestul autistic dovedeşte o legătură intimă cu cultura; ei nu sînt nişte privilegiaţi; ţin în mînă cărţi pentru că le plac cărţile. Subtilitatea şi firescul acestor frumoase minciuni constituie măreţia lumii greco-romane pe care o vom vizita. Burghezi sau aristocraţi? Persoane elegante. Dacă prietenia şi doliul se pot prevala de unele drepturi, să-mi fie  îngăduit să dedic paginile ce urmează memoriei lui Michel Foucault. El era atît de puternic, încît — lîngă el — resimţeam aceeaşi plăcere ca în preajma unui munte. Pierderea unei surse de energie.”[1]

---

[1] PAUL VEYNE, Istoria vieții private

Un text biblic de o frumusețe rară

‘’Aşa vorbeşte Dumnezeu către cetatea Ierusalimului:

"Prin obârşia şi naşterea ta eşti din Ţara Cananiţilor ;

tatal tau era Amorit

şi mama ta Hetită.

 La naştere, în ziua când te-ai născut,

 buricul nu ţi s-a tăiat,

            n-ai fost scăldată în apă,

            ca să fii curăţită, nici n-ai fost frecată cu sare,

            şi nici n-ai fost înfăşată în scutece.

Ochiul nimănui nu s-a îndurat de tine,

ca să-ţi facă măcar unul din aceste lucruri,

din milă pentru tine;

ci ai fost aruncată pe câmp,

aşa de scârba le era de tine, în ziua naşterii tale.

            Atunci Eu am trecut pe lângâ tine,

Şi am zis:

            “Trăieşte chiar şi în sângele tău!”

 Da,ţi-am zis: “trăieşte chiar şi în sângele tău !"

            Te-am înmulţit cu zecile de mii,

            ca iarba de pe câmp.

            Şi ai crescut, te-ai făcut mare,

ai ajuns de o frumuseţe desăvârşită ;

ţi s-au rotunjit ţâţele, ţi-a crescut părul.

Dar erai tot goală,

goală de tot.

            Când am trecut Eu pe lângă tine,

M-am uitat la tine,

şi iată ca îţi venise vremea dragostelor.

Atunci am întins peste tine poala hainei Mele,

ţi-am acoperit goliciunea,

ţi-am jurat credinţă,

am făcut legamânt cu tine,

zice Domnul Dumnezeu,

şi ai fost a Mea!"... [1]

---

[1] Ezechiel, în Biblia sau Sfânta Scriptură, Cap.16,Vers.1-8

Rolul intuiției

„Putem percepe diferenţele, nuan­ţele, putem înţelege esenţa unui fenomen, a unui lucru în sine, independentă de legătura cu altele, putem deosebi în lumea înconjurătoare unităţi ireductibile, specifice, nea­similabile, nesubstituibile una alteia. Inteligenţa, deprin­să să lucreze cu generalul, cu raporturile constante, co­mune, nu ne poate ajuta la percepţia individualului, a specificului. Pentru aceasta trebuie să recurgem la intu­iţie. Ea poate prinde orice nuanţă, orice deosebire, aceea ce e ireductibil, caracteristic în lucruri. Aşa procedează omul practic, care trece peste teorii şi abstracţii ca să ai­bă o cunoştinţă imediată a realităţii, aşa procedează omul politic, duşman al oricărei false generalizări, la fel criti­cul de artă care intră în esenţa operei de artă.”

Mihai Ralea

Cunoașterea și atmosfera proprie

„Orice categorie de cunoaştere presupune, conform unei observaţii banale, o practică, o atmosferă care îi sunt proprii şi o conturează. Presupune, de asemenea, indiscutabil, un rol deosebit al subiectului cunoscător. Fiecare dintre noi îşi joacă în mod diferit rolul atunci cînd se pune problema exercitării unei meserii în artă, tehnică, ştiinţă sau a formării unor reprezentări sociale. 

În acest ultim caz, fiecare persoană pleacă de la observaţiile şi, mai ales, de la probele concrete care se acumulează în legătură cu evenimentele curente: lansarea unui satelit, anunţarea unei descoperiri medicale, discursul unui personaj important, o experienţă trăită, povestită de un prieten, o carte citită etc.”[1]

---

[1] Moscovici, Serge, Psihologia socială sau Maşina de fabricat zei

Problema conștiinței

„Problema conştiinţei, scria Heider, a deschiderii asupra lumii sau dacă vreţi, a reprezentării, capătă semnificaţie aparte dacă luăm în consideraţie raporturile şi interacţiunile dintre persoane”. Conceptele de imagine, opinie, atitudine nu ţin seama de aceste legături, de deschiderea care le însoţeşte. În cadrul lor, grupurile sunt tratate în mod static, nu în măsura în care creează şi comunică, ci in cea în care utilizează şi selecţionează o informaţie care circulă în societate. Reprezentările sociale sunt, dimpotrivă, ansambluri dinamice, statutul lor este acela de producere de comportamente şi de raporturi faţă de mediul înconjurător, de acţiune care le modifică şi pe unele şi pe celelalte şi nu de reproducere a acestor comportamente sau raporturi, de reacţie la un stimul exterior dat.[1]

---

[1] Moscovici, Serge, Psihologia socială sau Maşina de fabricat zei

Reprezentările sociale

„Atunci cînd vorbim despre reprezentările sociale, plecăm, în general, de la alte premise. Considerăm, mai întîi, că nu există o ruptură dată între universul exterior şi universul individului (sau al grupului), că subiectul şi obiectul nu sunt funciar eterogene în câmpul lor comun. Obiectul este înscris într-un context activ, în mişcare, dat fiind că el este parţial conceput de către o persoană sau de către o colectivitate ca prelungire a comportamentului lor şi nu există, pentru acestea, decât în funcţie de mijloacele şi metodele care permit cunoaşterea sa.[1]

---

[1] Serge Moscovici,  Opinia publică, in Psihologia socială sau Maşina de fabricat zei

Cum se lasă oamenii stricați de rol

      Situaţia socială, sau grupul nu sunt numai o colecţie de oameni cât un set de relaţii şi roluri, concluzia fiind că trebuie să cunoaştem mai mult despre aceste situaţii sociale şi despre legile care le guvernează pentru a putea înţelege indivizii. Cele mai multe studii conduse de studenţii lui Lewin şi alţi cercetători sociali întăresc ideea de validitate a grupului.[1] Concepţia noastră despre un lucru atât de evident cum este lungimea, de exemplu, poate fi alterata de presiunea socială. Modul cum percepem este alterat de convenţiile şi presiunile grupului. Rolul pe care cineva îl are într-un grup alterează comportamentul individual la fel de bine.

---

[1] Ian Harwood, Revisiting the ‘paperless office’: A case of values, power and (in)action, School of Management, University of Southampton, Highfield, Southampton

Sartre și neliniștile de creator

Cât adevăr real putem scoate din următoarea însemnare a lui Sartre, deşi realizăm ca avem de-a face cu o sinceră confesiune şi în nici un caz cu o minciună: "Mă simţeam de prisos, deci trebuia să dispar. Eram o înflorire fadă într-o solicitare perpetuă de abolire. Cu alte cuvinte, eram condamnat, dintr-o clipă într- alta sentinţa se putea executa (...) Dumnezeu ar fi putut să mă scape de griji: aş fi fost o capodoperă semnată: încredinţat că îndeplinesc partea mea în concertul universal, aş fi aşteptat cu nerăbdare ca El să-mi dezvăluie intenţiile sale şi necesitatea mea. Presimţeam religia, acesta era remediul. Dacă mi-ar fi fost refuzată, aş fi inventat-o singur. Nu-mi era refuzată: crescut în religia catolică, am aflat ca Atotputernicul m-a plăsmuit întru gloria Lui: era mai mult decât aş fi îndrăznit să visez. Dar, mai târziu, în Dumnezeul la modă pe care m-au învăţat să-l cunosc, nu l-am recunoscut pe cel care-l aştepta sufletul meu: mie îmi trebuia un Creator, mi se dădea un stăpân; amândoi nu făceau decât unul singur, dar eu nu ştiam asta; slujeam fără căldură pe idolul farisean iar doctrina oficială mă dezgusta, pentru a-mi putea căuta propria-mi credinţă. Ce noroc! Încrederea şi dezolarea făceau din sufletul meu un ogor ales în care să fie semănat cerul: fără această greşală aş fi călugăr"[1].

---

[1] Jean-Paul Sartre, Cuvintele, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1965, pag.101

Bărbatul și femeia

„Cu această metodă simplă, te fereşti de dragostea platonică şi tulburătoare, de acea nebunie de Don Juan, care caută şi nu găseşte, fiindcă transcrie în carnetul său erotic nume rapid veştejite ca rozele, iubiri care durează cât o dimineaţă. În actuala configuraţie monogamică a iubirii şi a moravurilor, nu poţi avea, fără a-ţi trăda partenera în sentimentele ei suave, în judecăţile şi speculaţiile ei, mai mult de patru femei anual, când vrei să le consumi integral, cu amintiri adânci reciproce, încorporându-le şi intrând în pielea, conştientul şi subconştientul lor. După o lună de miere, amanta se transformă în soţie, fiindcă idealul femeii de azi este monogamia. Bărbatul este poligam. Femeile au impus monogamia, fiindcă aveau răspunderea personală a maternităţii sub vastele ei raporturi, alimentare şi educative. Femeile sterpe sunt, fireşte, poliandrice, aşa cum sunt actriţele şi prostituatele.

Pe o actriţă şi pe o prostituată n-o poate lega decât cel care se leagă cu raporturi de protector, depeşte, de amant de inimă, adică soţul permanent în jurul şi umbra ei.

Marea iubire n-o cunoaşte decât Romeo (iubire nesatisfăcută) şi Don Juan, care caută mereu iubirea.”

Petre Pandrea 

Înțelepciunea și Solomon

În viziunea lui Solomon înţelepciunea este izvor de  viaţă pentru om, fiindcă inima lui va deveni mai bună, va şti să vorbească şi se va face plăcut oamenilor: „Cine are o inimă înţeleaptă, este numit priceput, dar dulceaţa buzelor măreşte ştiinţa.  Înţelepciunea este un izvor de viaţă pentru cine o are, dar pedeapsa nebunilor este nebunia lor.[1]

       Ceva mai mult, înţelepciunea – comparată cu mierea, alimentul cel mai plăcut din vremea lui Solomon – asigură nu doar liniştea de peste zi, ci întăreşte credinţa, oferind speranţă zilelor ce vor urma: „Tot  aşa, şi înţelepciunea este bună pentru sufletul tău: dacă o vei găsi, ai un viitor şi nu ţi se va tăia nădejdea.”[2]

    Şi totuşi, în ciuda sfaturilor înţelepte atât de concentrate ca formulă şi accesibile tuturor, tocmai fiindcă sunt scrise cu simplitate şi profunzime, mulţi cititori din trecut şi chiar contemporani de-ai noştri consideră că aceste două cărţi ale Sfintei Scripturi au ceva ciudat în conţinutul lor, sunt prea la îndemâna omului. Îndoiala este, probabil, produsă şi de faptul că în Proverbe şi în Eclesiastul nu se vorbeşte, nici cel puţin aluziv, despre Mesia sau despre mântuirea prin jertfa unui Mijlocitor. Dimpotrivă, cei care admiră în mod special aceste cărţi şi le-au studiat îndelung  consideră cartea  Proverbe ca fiind norma în ce priveşte literatura despre înţelepciunea israelită,  în timp ce Eclesiastul conţine opiniile celui care protestează sau obiectează faţă de această normă - James L. Crenshaw, într-un studiu la care ne vom mai referi de-a lungul capitolului, intitulat Old Testament Wisdom. Alţii consideră că  diferenţele  de opinie din aceste cărţi s-ar datora locurilor  diferite în care au fost  concepute sau redactate. Unii cercetători cred  că la început înţelepţilor au făcut unele observaţii (au rostit cugetări sau maxime) în concordanţă cu mentalitatea timpului lor,  iar mai târziu alţii, tot înţelepţi, au „îmbunătăţit” textele raportându-le la gândirea vremii lor.

---

[1] Proverbe, cap. 16, vers. 21-22.

[2] Proverbe, cap. 24, vers. 14.

Despre resentimente

„Pornind de la exemplul resentimentului, Strawson face patru observaţii importante:[1]

(a) Pentru acţiunile care prejudiciază integritatea altuia, făptuitorul sau o a treia persoană poate prezenta eventual scuze. Îndată ce persoana în cauză acceptă scuzele, el nu se va mai simţi ofensat sau degradat în chiar acelaşi fel; indignarea sa iniţială nu se va mai permanentiza într-un resentiment. Scuzele sunt oarecum reparaţiile pe care noi le prezentăm atunci când interacţiunile sunt dereglate. Pentru a identifica acum aceste dereglări, Strawson distinge două tipuri de scuze. Într-un caz, înfăţişăm împrejurări care ar trebui să facă plauzibil faptul că nu e complet normal să resimţi acţiunea ofensatoare ca pe o tentativă de a face o nedreptate: „nu a vrut aşa", „nu a putut altfel", „nu a avut de ales", „nu a ştiut că..." sunt câteva exemple pentru tipul de scuze ce pun într-o altă lumină acţiunea resimţită ca fiind ofensatoare, fără însă a pune sub semnul îndoielii răspunderea făptuitorului. Tocmai acesta e cazul atunci când arătăm că e vorba de fapta unui copil, a unui nebun sau a unui om beat - că fapta a fost comisă de cineva care nu era în toate minţile, care se afla sub un stres foarte puternic, de exemplu sub influenţa unei boli foarte grele ş.a.m.d. Acest tip de scuze ne oferă posibilitatea de a vedea într-o altă lumină pe actorul însuşi, şi anume astfel încât să nu i se poată atribui, fără restricţie, calităţile unei persoane cu răspundere.

---

[1] J. Habermas, „Etica discursului -note pentru un program de întemeiere”, in Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă, Bucureşti, Editura All Educaţional, 2000, p.49.

Dimensiunea morală a unei suferințe

„Strawson porneşte de la o reacţie bazată pe sentiment, pe care tocmai insistenţa ei o face potrivită să demonstreze, chiar şi celor mai încăpăţânaţi, conţinutul real al experienţelor morale: de la indignarea cu care reacţionăm la ofense. Această reacţie evidentă se întăreşte şi se permanentizează, atunci când ofensa petrecută nu e în nici un fel „reparată", într-un resentiment ce arde mocnit. Acest sentiment continuu dezvăluie dimensiunea morală a unei umilinţe suferite, deoarece nu reacţionează în mod direct, asemeni furiei sau spaimei, la un act de violare, ci la nedreptatea revoltătoare pe care un altul ne-a făcut-o. Resentimentul este expresia unei condamnări morale (mai degrabă neputincioase).”

J. Habermas

Dizidenți la lumina... lămpii!

”Inventivitatea explicabilă prin dorinţa de certificare a iubirii, respectului, admiraţiei şi devoţiunii determină şi extinderea procedeelor de comunicare encomiastică. Cine nu se exprimă prin presă, adunări publice, radio şi televiziune, dar şi cine se exprimă, recurge la scrisori şi la dedicaţii pe cărţi expediate Ceauşeştilor. Unele din cele mai penibile sunt compuse de oficiali ca George Macovescu, reticenţi publici ca Ioan Alexandru şi Ştefan Popescu, "oponenţi" ca Geo Bogza, Ion Caraion şi Octavian Paler.

Chiar dacă suprematizarea unui Nicolae Ceauşescu şi a clanului său nu-i expresia exemplarei voinţe naţionale unanime, cum a susţinut propaganda de partid, devenită în această epocă simplu aparat pentru public relation familial, nu este mai puţin adevărat că ea este consecinţa unei incomparabile lipse de voinţă naţională.”

Marian Popa, Istoria...

Stalin și poporul rus pe moldoveni i-au cam tuns...

„În 1967, conducătorul Partidului Republicii Sovietice Socialiste Moldova a solicitat o campanie de propagandă care să mobilizeze „cei mai calificați intelectuali" şi ,,oficialitățile din conducerea paretidului și organele economice  pentru a publica în ,,ziare , emisiuni de radio şi televiziune, cărţii, broşuri şi alte publicaţii" astlel încât „copiii noştri şi generaţiile viitoare" să „știe că părinţii lor nu şi-au închipuit viaţa în afara graniţelor URSS" şi au aspirat dintotdeauna „la unirea cu Rusia şi la o reunificare cu statul rus”.[1]

---

[1] Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni, București, Editura RAO, 2011, p.40.

Despre cinism, cu profesionism...

„Disconfortul în cultură a dobîndit o nouă calitate: se arată în haina unui cinism universal şi difuz. În faţa lui stă neputincioasă critica ideologică tradiţională. Ea nu poate descoperi modalitatea de a face să pătrundă lumina într-o conştiinţă cinică trează. Cinismul modern se recomandă ca fiind acea stare a conştiinţei care urmează ideologiilor naive şi emancipării lor. În el îşi găseşte cauza adevărată eclatanta epuizare a criticii ideologice. Ea a rămas mai naivă decît conştiinţa pe care voia să o demaşte; în brava ei raţionalitate, n-a participat la transformarea conştiinţei moderne într-un realism viclean şi proteic. Lista formelor falsei conştiinţe - minciună, eroare, ideo­logie - este incompletă; mentalitatea actuală constrînge la adău­garea unei a patra structuri: fenomenele cinice. Pentru a putea vorbi despre cinism, trebuie să încerci să pătrunzi în vechiul edificiu al criticii ideologice pe o uşă nouă.[1]

---

[1] Petre Sloterdijk, Critica raţiunii cinice, Iaşi, Editura Polirom, vol. I, 2003, p.23.

Cezar și Cleopatra priviți prin alt unghi

„Luptând, după cum îi dicta geniul ce-l purta sub frunte, împotriva lui Pompei şi a senatului roman, Caesar trecea, iarăşi fără scrupule, mult dincolo ide oîmpul stilistic roman. Prin bătăliile de la Pharsalos (anul 48), de la Thapsus (anul 46), de la Munda (anul 45) el desfiin­ţează de fapt „republica"; lovitură cu lovitură, Iuliu Caesar îşi pregăteşte „monarhia". În zenitul ascen­siunii el va interveni în politica egipteană, stând vreo 9 luni la Alexandria. 

Nu farmecele Cleopatrei l-au atras spre lumea elenistă. Situaţia era tocmai pe de-a-ndoaselea; o viaţă întreagă el s-a lăsat îndu­plecat, cu tot mai mare îngăduinţă, de cîmpul ele­nistic. Această împrejurare, echivalentă unei forţe majore, 1-a încurcat în mrejele Cleopatrei, Amestecându-se aproape jucăuş în certurile pentru tron din Egipt, Caesar nu încetează însă nici o clipă de a gândi şi de a se comporta ca exponent suprem al Romei. în ţara de pe Nil, luliu Caesar îşi făureşte doar planurile de viitoare monarhie. Monarhia el o vede tot mai mult în spiritul „regalităţii" eleniste. Cîmpul stilistic sub îndrumarea căruia luliu Caesar va acţiona de aci înainte şi sub puterea căruia el îşi va alcătui planurile de stăpînire politică şi de ex­pansiune militară este, evident, cel elenistic.”

Lucian Blaga

Lucian Blaga despre romantism și Idee

„Fenomenele ro­mantice sunt de o varietate deconcertantă. E sufi­cient să amintim apariţii cum ar fi gândirea lui Hegel, poezia şi viaţa de aventură ale lui Byron, pictura spectaculos-teatrală şi de culori tari a lui Delacroix, teoriile ştiinţifice, ce par un poem, ale lui Cuvier, politica, revoluţionară şi contrarevoluţio­nară, a timpului. Clasicismul se complăcea în con­templaţie, atras de statica Ideilor platonice. Prin contrast cu această eterică, cerească placiditate, „mişcarea" va deveni o notă dintre cele mai impor­tante a întruchipărilor romantice. Aceasta nu numai în artă, ci şi în metafizică; nu numai în politică, ci şi în ştiinţă. Dăm pilde, nu multe, dar concludente; după domenii. 

Mai întâi cîteva cuvinte despre meta­fizica romantică. Luînd în considerare concepţia metafizică a lui Hegel, vom observa că „Ideea" în­cetează de a fi o formă imobilă a cerului platonic, contaminîndu-se parcă de agitaţia şi de elanul pro­prii epocii. Hegel vede „Ideea" ca şi cum aceasta ar ieşi necontenit, din proprie iniţiativă, din sfera cris­talină a eternităţii şi a logicii pure, pentru a se realiza în Natură. „Ideea", o dată realizată în Na­tură, sub formă concretă şi suferind diverse alterări, se întoarce, după părerea filosofului, iarăşi la sine, în conştiinţa omului şi în 'creaţiile istorice ale Spiritului.”

Lucian Blaga

La mijloc de săptămână n-au ținut mâna la gură

 ”Alte două pagini adună părerile unor culturali şi artişti, sub un titlu rimat, extras dintr-un poem de Alexandru Andriţoiu: „Ca steagul roșu, limpede văpaie, în zborul liber către viitor, e omul— Ceaușescu Nicolae, iubit ca steagul nostru tricolor." 
 
Concret, Alexandru Rosetti: „Președintele Nicolae Ceaușescu îmi apare drept expresia cea mai desăvârșită a trăsăturilor nobile ale neamului nostru. Un conducător cum și-a dorit și cum merită poporul român. Un om în fiinţa căruia trăsăturile de omenie, bunătate, dăruire se întrunesc fericit cumpănite. Un luptător, un vizionar, un artist."
 
Dumitru Radu Popescu: „ Opera de căpătâi a președintelui ţării noastre este chiar ţara de azi, cu uzinele, hidrocentralele, cărţile de azi, cu steagul alb al păcii larg desfăţurat peste meridianele globului. Noi toţi mergem azi spre înaltele culmi ale socialismului zi comunismului, pe drumul călăuzit de pulsaţia vie a inimii, de gîndirea clarvăzătoare a tovarăşului Nicolae Ceaușescu.''

Lângă D. R. Popescu, Vasile Sălăjan, proaspăt redactor şef al "Tribunei", Marin Sorescu, care-şi plăteşte postul de redactor şef al "Ramurilor" şi Al. Andriţoiu, redactor şef al "Familiei":

Trăim aceste fericite zile
Înscrise-n viafa-ntregului popor
Precum istoria înscrie-n file Cu litere de aur mersul lor.”

apud Marian  Popa, Istoria literaturii

Literatura şi psihologia

Prin psihologia literaturii s-a înţeles:

* studierea scriitorului din punct de vedere psihologic, ca tip şi ca individ;

* studiul procesului de creaţie cu decantarea legilor pihologice care se pot aplica în diverse opere literare;

* influenta literaturii asupra cititorilor;

* impactul literaturii asupra societăţii contemporane sau după aceea.

Toate aceste posibilităţi de abordare a literaturii sunt bine venite şi nu se poate contesta existenta acestor trăsături, fie la nivelul autorului, fie al cititorilor, fie în strânsă corelaţie. Nu este însă valabilă şi reciproca. Mai exact spus: s-ar putea constata, de pildă, că toţi marii creatori au ceva anormal în comportamentul lor şi că acest ceva "şui" poate fi studiat şi explica, oarecum, multe din paginile literaturii lui, dar nu este valabil şi invers - nu ne spune nimic fapta unui nebun autentic...

Ce zice sociobiologia

   Edward O. Wilson, profesor la Harvard University[1] are o teorie despre lucrurile care îi fac pe oameni să se comporte aşa cum se comportă. El crede că o mare parte din comportamentul uman - cum ar fi dominanta masculină, tabu-urile referitoare la incest si alte modele perpetuate de tradiţie şi de practicile culturale - nu sunt doar invenţii ale culturii. Wilson crede că modele culturale de felul acesta se află sub controlul geneticii pe care îl avem cu toţii imprimat în creier. Acest gen de comportamente a fost modelat de un fel special de evoluţie, în care genele şi cultura - forţele naturii şi ale hranei - au lucrat împreună.”[2] 
Wilson, împreună cu co-autorul cărtii, Charles J. Lumsden, susţine ca genele şi cultura umană sunt legate între ele de multe mii de ani. Ei îşi intitulează teoria ”coevoluite genetico-culturala”. Cei doi spun ca este timpul să alăturăm biologia şi ştiinţele sociale într-o nouă ştiinţă umană darwinistă. Wilson şi Lumsden au publicat o  carte în care sugerează ca evoluţia culturală şi cea genetică au devenit legate între ele acum... doua milioane de ani, alimentându-se reciproc şi iniţiand un “foc prometeic” (acesta fiind chiar titlul cărtii), care a condus la evoluţia creierului la un nivel niciodată atins de un alt organ. Ei spun că această co-evoluţia genetico-culturală este ceea ce a dus la mintea omului de astăzi şi la cultura lui.[3]

---

[1] Edward Osborne Wilson, biolog, sociobiolog şi umanist, născut în 1909.

[2] Boyce Resenberg, On Becoming Human, in  Anthropology. Contemorary Perspectives, Needham Heights, Allyn Bacon, 2001, p.60.

[3] Implicaţiile sociobiologiei asupra comportamentului uman sînt diverse şi continuă să fie discutate cu patimă, inspirînd multe studii care au întărit convingerile susţinătorilor, dar nu au schimbat părerea adversarilor teoriei.

[3] Neagoe Basarab, Învăţăturile..., Editura Minerva, p. 337.