Ce-au ajuns protocroniștii?

Anti-protocroniştii, ne reaminteşte Tismăneanu sunt N. Manolescu, E. Simion, Z. Ornea, Gh. Grigurcu, Al Ştefănescu, care s-au opus acestei ofensive neostaliniste, fiind acuzaţi de „cosmopolitism” şi „xenofilie”. El face trimitere la un serial al lui Artur Silvistri din “Luceafărul”, în care “lovinescianismul era blamat ca antinaţional, iar fiica lui E. Lovinescu, distinsa intelectuală Monica Lovinescu, devenea ţinta unor infame atacuri propagandistice, dar şi a unor brutale atacuri fizice.” Artur Silvestri o fi făcut ce zice Tismăneanu (care nu dă însă nici-un citat în sprijinul afirmaţiei sale), dar nu poţi genera afirmaţia şi asupra lui Edgar Papu, Ilie Bădescu, Paul Anghel, Pompiliu Marcea (mort în condiţii suspecte) care nu au făcut nicio aluzie antisemită, cel puţin din cercetarea efectuată de noi. “Mulţi dintre corifeii protocronismului sunt astăzi activi în jurnalism, ştiinţe sociale, în politică, ba chiar şi în zona afacerilor. Nu mai vorbesc de tracomanii de ieri şi de azi.” 


Corect. Unii au ajuns chiar senatori: C.V. Tudor, Mihai Ungheanu, Adrian Păunescu. Doar  Ilie Bădescu, la Revoluţie asistent, ca şi Nicolae Manolescu, a devenit profesor universitar şi directorul Institutului de sociologie al Academiei. Ceilalți n-au primit nimic, cel mult au dat ortul popii ! Acum, singurul în viață e Ilie Bădescu, care nu reușește să pătrundă în academie, alături de , nu-i așa?, adevărații academicieni...

Ce au pățit antiprotocroniștii?

Din lista oferită de Mircea Martin în Revista 22 cu scriitorii care s-au opus protocronismului, selectăm pe cei care n-au fost “uitaţi” după revoluţie: Eugen Simion – indiscutabil pe merit şi prin apolitism - a ajuns profesor universitar, academician, preşedintele Academiei Române, iar fiica lui profesoară universitară, idem ginerele lui (care a fost şi director general în Ministerul Învăţământului),  preşedintele Consiliului Naţional pentru acordarea titlurilor universitare (funcţie deţinută înainte de Iorgu Iordan, sprijinitor al sincroniştilor, preluată apoi de la Eugen Simion de Nicolae Manolescu), în prezent, director al “Institului de Istorie şi Teorie Literară George Călinescu” al Academiei Române; Nicolae Manolescu a devenit professor universitar, directorul revistei “România Literară” senator, membru corespondent al Academiei, ambasador; Augustin Buzura: devenit academician, Preşedintele Fundaţie Culturală Română; Z. Ornea, cercetător, a devenit omul de bază al lui Augustin Buzura la fosta Fundaţie (acualul Institut Cultural Român, condus de Patapievici); Şefan Augustin Doinas a devenit academician; Alexandru Paleologu : senator şi ambassador; Ov.S. Crohmalniceanu s-a stabilit în străinătate, Paul Cornea, a devein secretar de stat în Ministerul Educaţiei Naţionale şi decan la Litere; Livius Ciocârlie (profesor universitar şi profesor invitat la Universitatea “Michel de Montaigne” din Bordeaux., Ion Pop (decan al Facultăţii de Litere a Universităţii “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca şi director al Centrului Cultural Român de la Paris, Dan Grigorescu (academician, director al “Institului de Istorie şi Teorie Literară George Călinescu” al Academiei Române). Ceilalţi au rămas ce erau, nu au mai putut fi promovaţi din pricina vârstei sau au continuat să publice.

Despre Baconsky, poetul

 În anul 1956, între 18-23 iunie, are loc primul Congres al Scriitorilor din România, condus de Mihail Sadoveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor. Scopul organizării lui este simplu şi aidoma tuturor congreselor iniţiate de partid: bilanţul succeselor, critici voalate la adresa unor abateri de la indicaţiile partidului şi trasarea de sarcini pentru viitor.  Mihai Beniuc, prezintă raportul „Literatura din R.P.R. şi perspectivele ei de dezvoltare”. A.E. Baconsky face o declaraţie denunţând inutilitatea estetică a „cronicii rimate”, a „comentariului versificat” şi, în genere, a poeziei proletcultiste (anecdotice şi maniheiste). Deși Baconski însuşi publicase până atunci poezii şi articole ca acelea pe care le critica acum, are însă curajul şi demnitatea să recunoască faptul că producțiile acelea nu constituie artă, şi îşi repudiază categoric şi în public “creaţia”. Declară textual: „penibilele eșecuri ale începuturilor mele întru realism; le recunosc cu mâhnire şi le reneg”.

Gafele Comandantului suprem în 1971: disprețuirea scriitorilor

 „Nu este vorba de nici un fel de întoarcere la trecut.  Noi vrem să creăm viitorul și nu putem crea viitorul cu oameni care ne trag înapoi - în trecutul întunecat — care vor să ne rupă de societate, cu oameni ce nu-şi înţeleg nici rostul lor pe lume ... Atunci cînd vorbim de necesitatea aplicării în literatură a concepţiilor noastre despre lume, cînd vorbim despre umanismul socialist — care pune în centrul întregii activităţi sociale – omul, ridicarea sa spirituală şi materială, fericirea sa — aceasta nu înseamnă întoarcerea la trecut! Trecutul este reprezentat de acei care vor să excludă — din literatură, din artă— omul, viaţa, creaţia, aspiraţiile sale, care vor să ne tragă înapoi spre literatura retrogradă a evului mediu. Ce noutate reprezintă arta ruptă de preocupările omenești?”

N.C.

Cum au fost/sunt tratați intelectualii în scumpa noastră țară

„Legionarii constrânseseră pe evrei să iasă în stradă şi să cureţe zăpada, fapt considerat monstruos; în anii 50, Al Piru, Ov. Drimba, Dan Duţescu etc. fuseseră eliminaţi din învăţământ şi trimişi la “munca de jos”, fapte de asemenea evocate cu oroare; acum însă, cadrele universitare devin prin lege, statut sau ordine agricultori, şantierişti, soldaţi în gărzi patriotice, oameni de serviciu, paznici de sedii ale partidului şi ale căminelor studențești pentru străini. Se moare prin acest regim sau se agravează maladia în facultăţile cu profil filologic degradarea corpului universitar e accentuată prin obligaţia impusă chiar şi somităţilor de a servi la familiarizarea cu limba română a unor străini, viitori studenţi Treptat, profesioniştii autentici sunt eliminaţi, unii determinaţi si emigreze; activiştii continuă să devină universitari.”

Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine

Paul Georgescu cel îndoctrinat

“Marxismul e singura gîndire ce, prin cunoaştere, doreşte a depăşi ceea ce este şi, prin această tensiune spre viitor, e realmente transcendent, în sensul laic şi uman. El e preocupat de determinări nu pentru a le fetişiza, ci spre a le depăşi, căci nu negînd necesitatea putem realiza libertatea, ci înţelegînd-o”  

(Paul Georgescu, Dinspre cuvinte, idem,nr. 29/93, 16.7.1970)

Ion Țugui și N. Manolescu. Lângă ei informatorul M. Iorgulescu. Combat bine.

”La nivel individual, se dezvoltă un oportunism „decent” acceptabil şi ca dublă conspirativitate: unii scriitori devin indirect critici prin formule literare de mascare a criticii regimului, alţii, indirect colaboraţionişti prin mascări identitare. Ion Ţugui, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu scriu articole de fond servile pe care nu le semnează, dar încasează onorariile, o justificare fiind valoarea politică mai mare a apariţiei textului respectiv cu egida publicaţiei. Dar incapacitatea de a organiza o opoziţie unită defineşte şi blocul sovietic în ansamblu. Puterea e remarcabil construită, dar nu şi opoziţia: „Contactul între disidenţii sovietici și cei din alte ţări ale blocului sovietic a fost cu totul fără semnificaţie. Disidenţii sovietici i-au imitat pe disidenţii din aceste ţări şi într-o oarecare măsură au suferit influenţa acestora. Iar ideile disidenţilor sunt într-atâta de primitive, încât în fond nu ai cu ce să faci schimb.” (De vorbă cu Alexandru Zinoviev, Curentul, an 60, nr. 5990,1988).”

Marian Popa

Întâlnire Al. Balaci-Petre Pandrea

La ESPLA(17 mai'958)

Ieri am avut o întervedere cu Alex. Balaci, directorul de la ESPLA.

El este un fost cirac al „Meridian"-ului craiovean, fondat de Tiberiu Iliescu, pe unde am publicat sub cele trei dictaturi. La Craiova, chiar tirania devenea clementă, catifelată şi dulce. Am scăpat 300 de comunişti de la moarte, am evitat un nou Katyn, cu ajutorul celor 25 de meridianişti.

- Vă salut, Herr Professor!

- Fiţi binevenit, Herr Doktor! 
Salamalecuri şi subliniate cordialităţi aparente, în fond, nu ne cunoaştem. Nu ne apreciem. Nu ne detestăm. Între noi, se suprapune mereu o politeţe onctuoasă de prelaţi catolici sau de mandarini chinezi.

Tiberiu Iliescu repetă, până la saţietate, butada mea adresată tinerilor colegi de barou:

- Un advocat terbuie să fie ipocrit, convenţional şi politicos.

Alex. Balaci este fecior de plutonier major. Eu sunt fiu de kulak religios şi am avut o mamă analfabetă, cu înfăţişare de chinezoaică. Simţim nevoia ceremonialului în cele mai mici amănunte ale vieţii. Subliniem ipocrizia politicoasă niţeluş în diviziune.

Am căzut de-acord, în principiu, cu retipărirea cărţilor vechi.

Credeam, că va cere numai faimosul reportaj mediocru despre Germania hitleristă din toamna 1933 şi articole despre Frontul popular din 1936-1937. Am cerut, cu intenţii de tergiversare, retipărirea integrală. Spre stupoarea mea a acceptat fără discuţie. (Ştiu, că de la aprobare în principiu e o distanţă imensă până la punerea în practică. Surâdeâm amândoi.)

- Ne-ar trebui ceva noutăţi, Herr Rechsanwalt Doktor!

- Cu plăcere. Vreţi cumva pledoarii?„

Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah

Fostul cârmaci: mai bine nu dăm nimic...

„Libertatea presei şi libertatea de exprimare nu au nimic comun cu libertatea de a prezenta în presa noastră, la radio și la televiziune filme și piese de teatru, care contravin sau care sînt de natură să dăuneze educației revoluţionare a tineretului și poporului nostru. Mai bine nu dăm nimic... Dacă cineva dorește să scrie orice piesă vrea —foarte bine, dar noi la televiziune și la teatru dăm numai acele piese care corespund cerinţelor educative ale societăţii noastre. Așa cum fiecare are dreptul și libertatea să scrie, și televiziunea și teatrul au dreptul și libertatea, mai mult, au obligaţia, să prezinte numai ceea ce contribuie și ceea ce ajută la răspîndirea concepţiei despre lume și viaţă.” 

Despre niste arestari ale scriitorilor ”reacționari”

„Până la sfârşit, în noaptea de 13 şi 14 april 1948, Ana Pauker şi Teohari Georgescu a dat ordin de arestare contra lui Ţuţea, Pavel Pavel, Cambrea, Radu Paul, Radu Popescu şi a mea, dizolvând-se cenaclul feeric, răsturnându-ne viaţa, pătându-ne trecutul, angajându-ne viitorul pe un drum precar, care nu putea fi al nostru.

Când se fac arestări politice fără rost, cum a fost cazul, cel arestat este ştampilat ca duşman al regimului pentru prietenii săi şi se sigilează singur, ca atare. A fost Branişte, duşman al comuniştilor? Cine i-a ajutat şi promovat cu condeiul şi guriţa? S-a auto-arestat. N-au fost Ţuţea, Pavel Pavel, Radu Popescu trabanţi în tinereţe ai bolşevismului şi n-au particiapt la redactarea unor principale reviste? N-a vândut Sorin Pavel ziare comuniste şi n-a răspândit manifeste pe străzile Berlinului?”

Petre Pandrea

Legile socialismului și ale...Universului

„Dincolo de stereotipurile doctrinare, cel mai mare şi unicul gânditor al ţării reuneşte rudimentaritatea, enormul şi grotescul ubuesc, agramatismul şi ilogismul; cum însă textele cuvântărilor sale sunt asigurate de funcţionarii Comitetului Central, trăsăturile amintite pot fi repartizate corespunzător. Un pasaj din cuvântarea la. Consfătuirea de lucru pe (sici) problemele muncii organizatorice și politico-educative, publicată de ziare la 5 august 1983, ilustrează aberația enormă, care a făcut succesul comic al unor personaje ca Joseph Prudhomme: „Legile sociale, ca şi legile naturii, ca şi legile Universului în general, cer să se asigure funcţionarea în cele mai bune condiţii a tuturor sectoarelor sociale, a întregii activităţi, pentru a asigura evitarea apariţiei de contradicţii, de greutăţi care pot să creeze obstacole în bunul mers înainte al societăţii." Sau: „Să facem totul pentru ca istoria să devină o puternică armă a prieteniei şi solidarităţii între popoare, în lupta pentru socialism, pentru colaborare şi pace internaţională!" (Expunere la Congresul educaţiei politice şi culturii socialiste, din 2-4 iunie 1976).”[1]

---

[1] Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Vol. II, București, Editura Semne, 2009,  p.11.

România și Pactul militar sovietic

” Strategia de disuadare şi blocare a fost în final atât de încununată de succes în întărirea dubiilor opiniei publice din Vest referitoare la sinceritatea disidenţei regimului din România, în perioada anilor 1980, încât până şi conflictele frontale sovieto-române au trecut neînregistrate de serviciile occi­dentale. Totuşi, conform serviciilor de spionaj ale Pactului, strategia a eşuat complet în ţinta sa de a modifica comportamentul României în maniera dorită. După cum menţiona acelaşi raport Stasi în continuare, politica României continua să contravină „intereselor fundamentale de politică externă a statelor din comunitatea socialistă", opunându-li-se „în majoritatea pro­blemelor importante ale evoluţiilor internaţionale (dezarmare, procesul de des­tindere, conflictul din Orientul Mijlociu), precum şi în colaborarea din cadrul Tratatului de la Varşovia şi CMEA". Bucureştiul s-a angajat „mai intens" în „confruntări publice referitoare la intenţiile" comunităţii şi „s-a aliniat cu politica occidentală, în toate privinţele", astfel încât ceilalţi membri ai Pactului de la Varşovia puteau anticipa „accentuarea predictibilă a poziţiilor speciale adoptate de România".³ Cu alte cuvinte, România se opunea politicii externe şi de securitate a Pactului, refuza subordonarea în cadrul alianţei, îşi apăra poziţiile care erau suspect de apropiate de ale Vestului şi dădea toate semnele că va continua să procedeze astfel şi pe viitor.”[1]

---

[1] Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni, București, Editura RAO, 2011, p.

Tătarii și Alexandru Macedon

Iară pre cine vei birui să nu crezi că-ţi va fi priieteni.

Noi, tătarii, cu jurămîntu niciodată nu sîntem învăţaţi a ţine credinţa; cuvîntul grăit, acela ne ieste jurămîntul. La voi sîntu acestea basne, de juraţi şi puneţi pre Dumnezeu în zapise martur. La noi, aceia ce calcă cuvîntul pre Dumnezeu înşală. Deci, nici de o treabă nu-ţi sîntu. Cu îndoită credinţă priieteni noi ţi sîntem, din doao părţi ca o strajă, că dintr-acoace numai apa Donul disparte, cu bahtrii ho-tărîm, iară dispre apus oardile şi neamul nostru pană la Trachiia peste Dunăre cu moşiia ta, Machidoniia, precum înţelegem, ne ajungemu.

Te întrebu: priietin, au nepriietin vei vrea să-ţ fim?

Răspunsul lui Aixandru Machidon solilor tătărăşti:
Sfatul vostru şi norocul mieu. la cumpănă voiu pune şi ce-mi zici voiu socoti. Să nu vă pară că sînt îndărătnic. Iară nici norocul mieu voiu lipăda, ci voiu să vă arătu că nici o primejdie a lumii la mine nici un preţii nu are şi ca acela sîntu, carile nu îndelungată, ci vestită pofteseu viiaţa.

Miron Costin, Opere, ESPLA, 1958, p. 317

La ce a folosit influența

„Dacă această imigrare a culturii nu ar fi avut loc, România ar fi rămas cu totul în afară de sfera civilizaţiei, căci, încă o dată, civilizaţia română se pierduse pe pământul Daciei. Dacă ar fi fost ca românii să ia de la început crearea civilizaţiei, le-ar fi trebuit, spre a ajunge unde sunt astăzi, tot atâta vreme cât i-a trebuit omenirii, de la egipteni până azi, spre a se civiliza, căci civilizaţia de azi îşi are începutul mai înainte de cel dintâi rege egiptean. Civilizaţia este o acumulare, şi dacă ea s-ar fi pierdut şi în Apus, astăzi am fi fost mult mai puţin civilizaţi decât egiptenii în perioada tebană.

Cei care se ridică împotriva celor de la 1848, fără să se ridice împotriva tuturor influenţelor străine de mai înainte, se fac, fără să vrea, apărătorii fanariotismului şi ai rusismului, căci înainte de influenţa europeană de la începutul veacului al XIX-lea, ţara era fanariotizată şi o urâtă influenţă rusească se accentua. ”

G. Ibrăileanu

Ion Vianu despre libertate

„Libertatea nu e o stare, ci o mişcare. Însuşi faptul de-a te opune în mod deschis te face liber. Cand trăieşti în libertate nu eşti liber decât în mod pasiv. Numai sub regimul opresiunii ai prilejul să te eliberezi, să faci în asa fel încât libertatea ta sa fie un proces continuu şi creator. A trăi liber sub un regim opresiv este o senzaţie delicioasă: sî fii în mijlocul minciunii, având certitudinea că tu nu minţi; pe cât de chinuitoare ar deveni atunci senzaţia că va trebui să cedezi, că vei fi obligat să cedezi ispitelor, pe de o parte, teroarei, pe de alta.

Mărturisesc că nu ştiu cât aş fi rezistat dacă aş fi rămas în România. Forţa “Organelor”, ca maşina de corupt sau de zdrobit conştiinţele, era colosală. Câţi au rezistat, nu o lună, nu un an, ci mai mult? Poate că au existat, dar au fost naturi mai puţin sceptice decât mine, oameni ai unor alte iluzii. Dar şi aceia, daca nu au murit, au plecat până la urmă. Raţionând aşa, am continuat ce plănuisem, am plecat în exil.”

Ion Vianu

Ce știa dar nu făcea... Marele Conducător

  
„În lumina experienţei construcţiei socialiste din ţara noastră, apare acum foarte evident că teza industrializării prioritare în detrimentul dezvoltării fi modernizării agriculturii a dus de fapt la neglijarea importanţei creţterii producţiei agricole. Aplicarea acestei orientări determină disproporţii în dezvoltarea economico-socială generală, influenţează negativ asupra nivelului de trai al poporului." 

(Expunere la cel de al doilea Congres al agriculturii, 19.2.1981). 

Dizidenți la lumina... lămpii!

”Inventivitatea explicabilă prin dorinţa de certificare a iubirii, respectului, admiraţiei şi devoţiunii determină şi extinderea procedeelor de comunicare encomiastică. Cine nu se exprimă prin presă, adunări publice, radio şi televiziune, dar şi cine se exprimă, recurge la scrisori şi la dedicaţii pe cărţi expediate Ceauşeştilor. Unele din cele mai penibile sunt compuse de oficiali ca George Macovescu, reticenţi publici ca Ioan Alexandru şi Ştefan Popescu, "oponenţi" ca Geo Bogza, Ion Caraion şi Octavian Paler.

Chiar dacă suprematizarea unui Nicolae Ceauşescu şi a clanului său nu-i expresia exemplarei voinţe naţionale unanime, cum a susţinut propaganda de partid, devenită în această epocă simplu aparat pentru public relation familial, nu este mai puţin adevărat că ea este consecinţa unei incomparabile lipse de voinţă naţională.”

Marian Popa, Istoria...

Stalin și poporul rus pe moldoveni i-au cam tuns...

„În 1967, conducătorul Partidului Republicii Sovietice Socialiste Moldova a solicitat o campanie de propagandă care să mobilizeze „cei mai calificați intelectuali" şi ,,oficialitățile din conducerea paretidului și organele economice  pentru a publica în ,,ziare , emisiuni de radio şi televiziune, cărţii, broşuri şi alte publicaţii" astlel încât „copiii noştri şi generaţiile viitoare" să „știe că părinţii lor nu şi-au închipuit viaţa în afara graniţelor URSS" şi au aspirat dintotdeauna „la unirea cu Rusia şi la o reunificare cu statul rus”.[1]

---

[1] Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni, București, Editura RAO, 2011, p.40.

Un superb portret al lui Octavian

„După mica lovitură de stat ce a dat-o la vîrsta de 19 ani, organizîndu-şi trupe pe cheltuială proprie, Octavian se grăbeşte să intre în „legalitate". În toate împrejurările. Octavian ara­tă „legii" un respect în spirit cu adevărat „roman", în toate, Octavian cunoaşte măsura ..omenească", cu toate că el şi-a creat un nimb elenist, cu toate că omenirea din imperiu vedea în el un salvator divin, un zeu pe pământ. Octavian a fast în stare să facă gestul cel mai „roman" ce-a fost făcut vreodată de un cetăţean roman. Octavian era realmente stăpînul lumii romane, cînd la 13 ianuarie, anul 27 î.e.n. el depune în mîinile senatului şi -ale poporului, toate puterile excepţionale ce i s-au conferit. Cu aceasta el restaurează juridic „republica". Pentru acest act republican, făcut în spiritul .„măsurii", el primeşte din partea senatului roman titlul de „Augustus". Octavian   se consideră doar „princepe", adică cel din­ţii cetăţean al statului. 

Desigur, Octavian Augustus ajunge să adune în persoana sa toate puterile, dar acestea numai în cursul anilor, cu multă pondere şi chibzuială, cu cumpănire înţeleaptă, ca să nu dea nimănui impresia de autoexaltare. El respectă tot timpul situaţia juridică a raportului de vase comu­nicante dintre el şi senat.”

Lucian Blaga

Cezar și Cleopatra priviți prin alt unghi

„Luptând, după cum îi dicta geniul ce-l purta sub frunte, împotriva lui Pompei şi a senatului roman, Caesar trecea, iarăşi fără scrupule, mult dincolo ide oîmpul stilistic roman. Prin bătăliile de la Pharsalos (anul 48), de la Thapsus (anul 46), de la Munda (anul 45) el desfiin­ţează de fapt „republica"; lovitură cu lovitură, Iuliu Caesar îşi pregăteşte „monarhia". În zenitul ascen­siunii el va interveni în politica egipteană, stând vreo 9 luni la Alexandria. 

Nu farmecele Cleopatrei l-au atras spre lumea elenistă. Situaţia era tocmai pe de-a-ndoaselea; o viaţă întreagă el s-a lăsat îndu­plecat, cu tot mai mare îngăduinţă, de cîmpul ele­nistic. Această împrejurare, echivalentă unei forţe majore, 1-a încurcat în mrejele Cleopatrei, Amestecându-se aproape jucăuş în certurile pentru tron din Egipt, Caesar nu încetează însă nici o clipă de a gândi şi de a se comporta ca exponent suprem al Romei. în ţara de pe Nil, luliu Caesar îşi făureşte doar planurile de viitoare monarhie. Monarhia el o vede tot mai mult în spiritul „regalităţii" eleniste. Cîmpul stilistic sub îndrumarea căruia luliu Caesar va acţiona de aci înainte şi sub puterea căruia el îşi va alcătui planurile de stăpînire politică şi de ex­pansiune militară este, evident, cel elenistic.”

Lucian Blaga