Putin despre expresionism

Al doilea domeniu de afirmare a expresionismului a fost cel dramatic, unde stadiul naturalist şi simbolist fusese deja de­păşit de un G. Hauptmann şi Wedekind, şi unde un J.R. Sorge, E. Barlach sau G. Kaiser jalonaseră perspective noi. Ca şi în lirică, expresionismul nu se realizează integral în dramă, prin făurirea unui stil propriu durabil, ci aduce doar inovaţii în domeniul struc­turii interioare şi al efectelor scenice expresive, dintre care unele s-au menţimit şi au rodit şi în formulele dramatice ulterioare. Unul dintre făuritorii noii drame expresioniste, cu nuanţe încă de rea­lism critic şi de naturalism, şi poate reprezentantul ei cel mai fer­til, mai multilateral şi mai jucat pe scenele germane, este magde-burghezul GEORG KAISER (1878—1945). Pornind de la Wedekind, Strindberg şi Shaw, Kaiser se situează pe poziţii antieroice, anti-imperialiste şi antibeliciste, din care cauză scrierile lui au fost interzise de nazişti şi a trebuit să se exileze după 1938 în Elveţia. Abordînd cu patetism tema înnoirii omenirii şi o problematică actuală, chiar şi în subiectele localizate în alte epoci, Kaiser scrie drame şi parodii istorice, reviste şi balete, străbătute de stilul extatic şi vizionar al expresionismului, cu acţiuni abstractizate, schematice şi exprimate într-o limbă concentrată, densă; ele sînt magistral construite, atît ca arhitectonică a ideilor, cît şi ca reali­zare scenică, iar proiecţiile, zgomotele şi efectele de lumini joacă un rol important în desfăşurarea lor. Kaiser este un adept al formei, un experimentator de forme, pentru care conţinutul este, de fapt, un element necesar, fără de care nu poate exista forma. în acest sens fructifică sugestiile culese de la G. Hauptmann, Hofmannsthal, George, Nietzsche sau Platen, fără a fi însă tributar nici unuia dintre ei. Şi, deşi e crescut în spiritul expresionismului, se diferen­ţiază de acesta prin faptul că nu e subiectiv şi nu se îmbată de sentimente şi de religiozitate. Preocupat, ca şi expresioniştii, de „noul om", subiectele şi oamenii dramelor sale se definesc totuşi în perspectiva ideilor şi problematicii sociale a naturalismului şi se integrează în tematica pieselor sociale, reflectînd o antinomie nerezolvată, de conţinut vechi şi formă nouă. Remarcabile sînt dramele: Cetăţenii din Calais (Die Bürger von Calais, 1914) — pe tema sacrificiului făcut de un „om nou" pentru a-şi salva oraşul natal în timpul Războiului de o sută de ani — ; Din zori pînă la miezul nopţii (Von Morgens bis Mitternachts, 1916) — pe tema în­cercării zadarnice a unui mic funcţionar de a scăpa de limitarea vieţii cu ajutorul banilor delapidaţi, încercare ce se termină cu sinuciderea şi prăbuşirea simbolică peste o cruce, ca un crucificat al vieţii — ; trilogia Coralul (Die Koralle, 1917), Gaz (Gas, partea I-a, 1918, partea a Il-a 1920) — pe tema zădărniciei vieţii coti­diene din societatea capitalistă şi a luptei pentru realizarea unui om nou — ; Alături (Nebeneinander, 1923) — pe tema imposi­bilităţii ajutorării de către un cămătar a semenilor săi în societa­tea capitalistă. De mare succes s-a bucurat şi comedia uşoară Col­portaj (Kolportage, 1924), o satiră la adresa organizării sociale din lumea capitalistă, şi revista teatrală „Două cravate" (Zwei Kra­watten, 1930). După exilare a scris, ca rechizitorii ale dictaturii, romanul Villa Aurea (1940) şi dramele Soldatul Tanaka (Der Sol­dat Tanaka, 1940) şi Pluta Meduzei (Das Ploß der Medusa, 1944). Din opera lui Kaiser — încă netipărită integral — se desprinde impresia că este un epigon genial al artiştilor formei de la finele veacului trecut şi că îndărătul poziţiei sale stranii faţă de lume şi de realitatea înconjurătoare se profilează încă ideea de „artă pen­tru artă".

Mihai Isbăşescu