Povestea literaturii
române este istoria poporului român. Nimic din ce a fost important şi s-a petrecut pe acest tărâm de la Nistru şi
până la Tisa, chiar înainte de a fi existat poporul român nu a rămas
neconsemnat în literatura orală sau scrisă. Basmele românilor „ştiu” cum a fost
creată lumea, cum au apărut Soarele, Luna şi stelele. Ele îşi aduc aminte de
Dumnezeu şi de Necuratul, despre conflictele dintre Bogomil şi Nefârtatul, iar
subiectul se continuă în literatura cultă (la Lucian Blaga). Românii din vechime credeau că Pământul e parte femeiască, e mama noastră care ne
hraneşte şi ne face, iar Dumnezeu din ceruri e soţul ei, e tatăl nostru şi noi, copiii lor”. Perechea aceasta o
găsim şi în mitologia clasică, în perechea nemuritorilor Uranos şi Gea, cerul
şi pământul. Mai mult, o găsim celebrată chiar şi de poeţii timpurilor vedice.[1]
Locuitorii acestui pământ trăiau din darurile lui,
spre deosebire de alţii care trăiau din darurile fluviului (Nilul) sau ale
mării (grecii). Totuşi, chiar pentru vechii greci, primii care au scris despre
aceste pământuri, Gaia este stabilitatea, dar este şi Mama universală din
care s-au născut toate lucrurile, începînd cu Cerul, Oceanul, munţii, zeii şi
oamenii. Dar Gaia nu este prima; a fost precedată de Chaos, ca de
o realitate ce-i este străină, singura forţă cu care Gaia nu se va uni
în niciun mod. Toate imaginile subliniază caracterul imuabil al temeliilor pe
care stă Gaia. „Porţile
se reazemă pe un soclu de aramă, nepieritor, creat de la sine. Acest prag se
sprijină la rândul său pe rădăcini care se întind, în adâncime, la nesfîrşit,
fără margini.[2]
[1]
Gh. F. Ciauşanu, Superstiţiile poporului român în asemănare
cu ale altor popoare vechi şi noi, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O., 2001,
p.20.
[2] Jean-Pierre Vernant, Mit şi gândire în Grecia antică. Studii de
psihologie istorică, cuvânt înainte de Zoe Petre, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1995, p. 266.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu