Pagini

sâmbătă, 5 mai 2012

O parte (mică) din povestea literaturii române


Povestea literaturii române este istoria poporului român. Nimic din ce a fost important şi s-a petrecut pe acest tărâm de la Nistru şi până la Tisa, chiar înainte de a fi existat poporul român nu a rămas neconsemnat în literatura orală sau scrisă. Basmele românilor „ştiu” cum a fost creată lumea, cum au apărut Soarele, Luna şi stelele. Ele îşi aduc aminte de Dumnezeu şi de Necuratul, despre conflictele dintre Bogomil şi Nefârtatul, iar subiectul se continuă în literatura cultă (la Lucian Blaga). Românii din vechime  credeau că Pământul e parte femeiască, e mama noastră care ne hraneşte şi ne face, iar Dumnezeu din ceruri e soţul ei, e tatăl nostru şi noi, copiii lor”. Perechea aceasta o găsim şi în mitologia clasică, în perechea nemuritorilor Uranos şi Gea, cerul şi pământul. Mai mult, o găsim celebrată chiar şi de poeţii timpurilor vedice.[1]
Locuitorii acestui pământ trăiau din darurile lui, spre deosebire de alţii care trăiau din darurile fluviului (Nilul) sau ale mării (grecii). Totuşi, chiar pentru vechii greci, primii care au scris despre aceste pământuri, Gaia este stabilitatea, dar este şi Mama universală din care s-au născut toate lucrurile, începînd cu Cerul, Oceanul, munţii, zeii şi oamenii. Dar Gaia nu este prima; a fost precedată de Chaos, ca de o realitate ce-i este străină, singura forţă cu care Gaia nu se va uni în niciun mod. Toate imaginile subliniază caracterul imuabil al temeliilor pe care stă Gaia. „Porţile se reazemă pe un soclu de aramă, nepieritor, creat de la sine. Acest prag se sprijină la rândul său pe rădăcini care se întind, în adâncime, la nesfîrşit, fără margini.[2]


[1] Gh. F. Ciauşanu, Superstiţiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi şi noi, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O., 2001, p.20.
[2] Jean-Pierre Vernant, Mit şi gândire în Grecia antică. Studii de psihologie istorică, cuvânt înainte de Zoe Petre, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995, p. 266.

Niciun comentariu: