Ca toate popoarele lumii, românii întâi au
început să vorbească, fiindcă la început a fost cuvântul. Când au început să şi
scrie, cuvintele lor erau răs-tălmăcirea unor cuvinte venite din amintirea
moşilor (foşti soldaţi tineri, deci eroi), şi din amintirea unor babe (foste
fecioare, deci zâne). Paginile dintâi
erau pline de veşti, de războaie şi de veşti de războie, dar nu despre sfârşit
era vorba, ci despre început, despre ieşirea la lumină a unei culturi.
Scrisoarea boierului Neacşu din Câmpulung, cetate de scaun a întemeietorilor,
este strigăt de spaimă, aşa cum trebuie să fie orice poveste de început: de
tărâmul lui Făt Frumos se apropia şuieratul buzduganului unui zmeu păgân.
Cei care au scris despre
literatura română au fost, de regulă, grămătici. Ei au împărţit scriitorii în
substantive şi adjective, trecând doar rareori la sintaxă, unde ar fi trebuit
să se ocupe, cel puţin, de subiect şi de predicat. Oricum până la propoziţii şi
fraze mai era un drum lung. Când să
ajungă la poveste erau deja obosiţi, iar basmele nu pot fi ascultate decât
noaptea. Încep cu seara, când recele nopţii pare a câştiga lupta cu lumina.
Grămăticii transcriu
reguli, trăiesc în lumea lui „aşa se poate, aşa nu se poate”. Ei întocmesc
scheme şi deschid sertare, pe care le încuie să nu pătrundă aerul care le-ar
putea îngălbeni paginile. Munca lor este demnă de toată lauda, dar ei nu pot să
explice (poate nici nu-şi propun) de ce Soarele este domn (bărbat, gen
masculin) la români şi doamnă-feminin, la germani. Şi nici de ce Pământul este
masculin la singular şi devine neutru la plural.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu