Nu s-a efectuat niciun studiu care să analizeze relațiile dintre puterea politică și
creatorii de literatură, dintre redactorii și șefii lor, dintre scriitori și editori, dintre criticii literari și
creatorii propriu-zis. Într-o formă sau alta între ei era o relație de șefi și - dacă nu de subordonați –
oricum de solicitanți. Existenţa
şefilor și presiunea lor este un fenomen inerent tuturor formelor
vieţii sociale. Această oligarhie rezultă, în mod necesar, din modalitatea de
functionare a marilor organizaţii, partide sau state. Acestea, ne spun
sociologii politicului, neputând fi guvernate direct de membrii lor reuniţi în
permanenţă în adunări deliberative, trebuie să recurgă la ”tehnica delegării”.
”Conform teoriei democratice, această tehnică nu introduce rupturi între
guvernanţi şi guvernaţi: delegatul, subordonat voinţei celor pe care îi
reprezintă, are ca funcţie pe aceea de a executa ordinele lor.”[1] Dar lucrurile devin mai
greu de analizat atunci când apar instituții
atipice: organizații
profesionale – cum era cazul Uniunii Scriitorilor – care nu aveau decât o
autoritate restrânsă asupra membriilor, iar statul totalitar, declarându-se
democrat și sprijinitor al artei și culturii, era nevoit să folosească șantajul,
manipularea sau amenințarea
pentru a asigura supunerea membrilor.
Analiza
sociologică scoate în evidenţă o
realitate inedită : pe măsură ce crește aparatul
organizaţiei represive, se crează diverse niveluri de cenzură (viza
redactorului de carte, a șefului
de secție, a redactorului șeg și a directorului editurii, apoi a
Consiliului culturii, a cenzurii, cresc și
posibilitățile
diferitelor opțiuni, în
sensul că se găsește printre ei
un susținător al autorului sau un
iubitor al artei autentice, iar ceilalți vor
fi solidari, de regulă, cu primul
referent. De asemenea, are loc și un
alt fenomen, care constă în profitarea declarațiilor publice ale puterii, de genul: noi sprijinim activitatea
scriitorilor, autorii sunt maturi și se
vor autocenzura, dorim o literatură curajoasă, legată de realitate. Mimându-se
democrația, scriitorii au profitat de ea și, pe cât le-a stat în putință, au
ales în comitetele de conducere colegi care-i puteau susține. Se ajunge astfel la slăbirea conducerii ”maselor”, autoritatea puterii
politice fiind subminată de către puterea din ce în ce mai clar exprimată de
către comitete. Când Partidul Comunist și-a
dat seama de autoritatea acestor comitete, a făcut tot ce se poate ca să le
anihileze: a fost desființată
organizația de partid a Uniunii
scriitorilor, afiliând-o pe lângă oraganizația lucrătorilor din preswă și
edituri, aceștia din urmă
fiind salariați și deci obligați să asculte.
Curând, comitetele de conducere ale Uuniunii Scriitorilor nu au mai fost
convocate, pentru a nu se mai crea cadrul pentru exprimarea criticilor la
adresa politice culturale oficiate de partidul comunist.
[1] Bernard Denni,
Patrick Lecomte, Sociologia politicului, Cluj-Napoca, Editura Eicon,
2004, p. 133.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu