Literatură după dicţionar...

"Artă a cuvîntului. Această formulă laconică de o largă circulaţie este însă frustă şi în parte tautologică. Dificultutea definirii /. a fost remarcată de autori de orientări felurite. Dificultatea creşte datorită situaţiei speciale a artei cuvintului care se grefează pe co­municarea verbală şi este, după cum s-c spus, „un sistem parazitar” (R. Barfhes). Exis­tenţa cuvîntului ca mijloc de expresie duce şi la altă situaţie singulară, la posibilitatec de a comunica /. pe una din cele două căi echivalente : grafică sau orală. Exclusiv ora­lă, la începuturile ei, apoi dominant grafică, odată cu procesul progresiv de alfabetizare, /. redevine astăzi parţial orală, sau vizual-orală datorită mijloacelor tehnice de masă (discul, magnetofonul, radiofonia, televiziu­nea). Dificultatea definirii /. a dus la încer­cări de a se substitui sensul estetic prin sen­surile bibliografice sau lingvistice. S-a vor­bit de „transpunerea scriptică a verbalului” sau, mai vag, de „totalitatea scrierilor de seamă”. Sînt căi ocolite, care escamotează dificultăţile. Specificul /. sau, după o formu­lare încetăţenită, literaritatea, e căutat în cîteva direcţii principale. Interferenţele cu comunicarea verbală cotidiană sau cu cea teoretico-ştiinţifică fac utilă comparaţia cu aceste moduri de comunicare. Ies astfel la lumină caracterele proprii literarului. O cale pornită încă de la sofişti, continuată de poeticile Antichităţii şi Renaşterii, dar trasată sistematic de dezvoltarea lingvisticii moder­ne şi a stilisticii literare, caută particularită­ţile literare la nivelul limbii şi distinge prin aceasta funcţii proprii /. În 1923, Richards şi Ogden au deosebit funcţia referenţială a limbii de cea afectivă. Tudor Vianu a vor­bit în capitolul introductiv la Arta prozatorilor români de „dubla intenţie a limbajului", de cea reflexivă, prin care autorul sau locutorul se comunică şi cea tranzitivă, care comunică. L. se află la frontiera celor două intenţii, îmbinîndu-le în dozaje variate, în vreme ce, limbajul ştiinţei poate fi doar tran­zitiv. R. Jakobson a propus şase funcţii ale limbajului corespunzînd celor şase factori ai comunicării. Funcţia poetică se centrează asupra mesajului. Expresivitatea literară, ter­men foarte vag, este produsul acestui interes focalizat asupra individualităţii mesajului. Eterogenia direcţiilor contemporane în ling­vistică şi estetică creează diferenţe destul de mari în formularea modului propriu /.,de a manipula limbajul. Consensul se stabi­leşte asupra existenţei acestui mod propriu, asupra accentului pus pe individualitatea şi originalitatea comunicării, asupra plurisemnificaţiei şi rolului sugestiei în limbajul poe­tic. 

Rolul ficţiunii în literatură a fost afirmat de Aristotel în comparaţia dintre poezie şi istorie, făcută în Poetica, în care obiectul poeziei devine posibilul, ceea ce s-ar putea întîmpla, spre deosebire de istorie, care relatează ceea ce s-a întimplat efectiv. Estetica ulte­rioară a extins şi nuanţat categoria ficţiunii literare. Criteriul acesta pare a fi contrazis de existenţa /. fără ficţiune (istoria cu va­lori literare, memorialistica, biografia, genul mai tînăr al reportajului literar). Faptul con­firmă adevărul elementar că diferenţele dintre literar şi nonliterar, ca şi acelea din­tre artă şi nonartă în genere, nu sînt tran­şante, se estompează, comportă zone inter­mediare. Dar chiar /. fără ficţiuni rămîne elaborare, e construită conştient sau nu. Me­moriile cu valoare literară (Saint-Simon, Rousseau, Creangă) construiesc spectacolul, comportă o artă analizabilă, alternează to­nurile şi planurile. De aceea o altă cale de diferenţiere a comunicării literare este însăşi arhitectura ei. Comunicarea verbală practică, cotidiană, nu are decît organizări parţiale la nivelul gramatical, se dezvoltă ca răspuns la diverşi stimuli dintr-o oră sau o zi. 

Comunicarea ştiinţifică sau filozofică e organizată într-o optimă înlănţuire logică demonstrativă. În opera literară succesiunea verbală creează individualităţi semnificative, chiar atunci cînd tinde, ca în numeroase scrieri contemporane, să dea impresia spon­tanului, întreruptului. Se pot concepe diverse alte căi de identificare a literarului (astfel, cele referitoare la modalitatea contactului cu opera). Diferitele particularităţi ale lite­rarului se potenţează unele pe altele, con­firmă  existenţa  zonelor de  tranziţie, dar şi a unor diferenţe (în manipularea limbii, in organizare, în caracterul de realitate ipo­tetică, care transpune realitatea propriu-zisă în termeni proprii). Adăugarea unor califi­cative la termenul general de I. diferen­ţiază subîmpărţiri pe baza unor criterii fe­lurite (I. scrisă şi orală, epică, lirică sau dramatică etc)."

Cf. Dicţionar de estetică