HOTARE NECLARE

Nimic nu pare a fi mai familiar ca mitologia, şi se admite, pe alocuri, cu uşurinţă, că «un mit este perceput ca atare de orice cititor, din întreaga lume». De altfel, aceeaşi idee se regăseşte începînd cu tratatul lui Pan-ckoucke, intitulat Les Etudes convenables uux Demoiselles (apărut la Lille, în 1749), pînă la Mythologiques a lui Lévi-Strauss (1964-1971). Iar prelungirea în -ic, introdusă de analiza structurală pentru a evoca apariţia logicii în vechea mitologie, vine doar să evidenţieze dublul registru semantic pe care îl sesizăm de la bun început atunci cînd vorbim de «mitologie». Pe de o parte, avem de-a tace cu un ansamblu de enunţuri discursive, dc practici narative, sau, cum se spune, de povestiri şi poveşti - acele poveşti pe care se cade să le cunoască domnişoarele şi pe care le cunoaşte de fapt toată lumea în secolul al XVIII-lea. Dar, în acelaşi timp, mitologia se vrea un discurs iisupni mi­turilor, o disciplină ce îşi propune să trateze despre mituri în general, despre originea, natura şi esenţa lor; o discipli­nă ce pretinde a se transforma în ştiinţă, azi ca şi odinioară, prin procedeele obişnuite: structurarea unora dintre obiectele sale, sistematizarea diferitelor enunţuri ale cunoş­tinţelor cărora le conferă o poziţie, formalizarea unor con­cepte şi strategii. în manieră intuitivă, mitologia este pen­tru noi locul semantic în care se încrucişează două discursuri, dintre care al doilea vorbeşte despre primul şi îl interpretează. 

Ce face ca aşa-numitul mit să fie dominat de o necesitate de a vorbi, de o dorinţă de a şti, de o voinţă de a căuta sensul, raţiunea propriului discurs? Din ce depărtări se iveşte acest soi de introspecţie naivă? Cum ia naştere disciplina care vrea să trateze despre mituri şi care din secolul al XIX-lea înţelege să întemeieze o ştiinţă a miturilor «în sfîrşit privite în sine»? Aceleaşi întrebări pot fi puse şi altfel. Ce dă glas mitologiei-ştiinţă? Şi de unde vorbeşte ea? Cum şi prin ce practici şi-a delimitat terito­riul această disciplină? Prin ce operaţiuni de departajare s-a conturat acesta din urmă? 

Nimic nu pare a fi mai familiar ca mitologia, şi se admite, pe alocuri, cu uşurinţă, că «un mit este perceput ca atare de orice cititor, din întreaga lume»¹. De altfel, aceeaşi idee se regăseşte începînd cu tratatul lui Pan-ckoucke, intitulat Les Etudes convenables uux Demoiselles (apărut la Lille, în 1749), pînă la Mythologiques a lui Lévi-Strauss (1964-1971). Iar prelungirea în -ic, introdusă de analiza structurală pentru a evoca apariţia logicii în vechea mitologie, vine doar să evidenţieze dublul registru semantic pe care îl sesizăm de la bun început atunci cînd vorbim de «mitologie». Pe de o parte, avem de-a tace cu un ansamblu de enunţuri discursive, dc practici narative, sau, cum se spune, de povestiri şi poveşti - acele poveşti pe care se cade să le cunoască domnişoarele şi pe care le cunoaşte de fapt toată lumea în secolul al XVIII-lea. Dar, în acelaşi timp, mitologia se vrea un discurs iisupni mi­turilor, o disciplină ce îşi propune să trateze despre mituri în general, despre originea, natura şi esenţa lor; o discipli­nă ce pretinde a se transforma în ştiinţă, azi ca şi odinioară, prin procedeele obişnuite: structurarea unora dintre obiectele sale, sistematizarea diferitelor enunţuri ale cunoş­tinţelor cărora le conferă o poziţie, formalizarea unor con­cepte şi strategii. în manieră intuitivă, mitologia este pen­tru noi locul semantic în care se încrucişează două discursuri, dintre care al doilea vorbeşte despre primul şi îl interpretează. Ce face ca aşa-numitul mit să fie dominat de o necesitate de a vorbi, de o dorinţă de a şti, de o voinţă de a căuta sensul, raţiunea propriului discurs?

Din ce depărtări se iveşte acest soi de introspecţie naivă? Cum ia naştere disciplina care vrea să trateze despre mituri şi care din secolul al XIX-lea înţelege să întemeieze o ştiinţă a miturilor «în sfîrşit privite în sine»? Aceleaşi întrebări pot fi puse şi altfel. Ce dă glas mitologiei-ştiinţă? Şi de unde vorbeşte ea? Cum şi prin ce practici şi-a delimitat terito­riul această disciplină? Prin ce operaţiuni de departajare s-a conturat acesta din urmă?

Marcel Detienne