Ce zice dicţionarul despre... lirică

lirică

gen literar care se caracterizează prin mo­dalitatea directă a comunicării, prin infe­rioritate (Hegel). Deşi cea mai frecventă, aufocomunicarea nu e, în acest caz, defini­torie. Astfel. T. Vianu recunoaşte, după W. Scherer, alături de /. personală, una a ro­lurilor, în care expresia lirică nu este auto-comunicare, şi alta a măştilor, în care comu­nicarea aparţine poetului, dar se realizează prin deghizarea străvezie (Rugăciunea unui dac). Conceptul de I. a rolurilor se înrudeşte cu acela de lirism obiectiv, prin care G. Că-linescu a caracterizat poezia lui Coşbuc. L. rolurilor ca şti lirismul obiectiv ne apropie de modalitatea dramatică ele fiind monolo­góte, reprezentabile. Atitudinea în aceste ipostaze este lirică, comunicarea aparţine unui personaj diferit de poet. De asemenea se poate remarca în poezia modernă prezenta unui lirism impersonal, nonconfesiv. Nici /. personală nu poate fi concepută într-o modalitate simplist psihologizantă. în acest sens, este utilă distincţia dintre eul liric şi cel empiric. în afară de rare cazuri, comu­nicarea lirică elimină detaliile autobiogra­fice. Se transcende caracterul personal — în sens strict — în poemele care fac să vorbească eul colectiv, omul unei epoci, a! unei generaţii (Epigonii, Anul 1840), ori se referă la condiţia umană, ca în multe ode horaţiene. în toate formele /., comunicarea directă creează un sentiment de prezenţă (R. Jakobson situează /. la persoana I a pre­zentului) şi un potenţiai afectiv specific, chiar dacă prin reacţie împotriva psihologizării, mai mu Iţi teoreticieni contemporani preferă să vorbească de tensiune şi nu de efect. Ex?s-tînd de ia începutul literaturii, interferenţele lirico-epice se accentuează în ultimul secol, în poeme greu de clasat, cum sînt multe din­tre Florile de mucigai; cu etapa romantică, apoi cu cea simbolistă, se remarcă tendinţe de a se elimina din poezie orice formă a discursivului. Procesul este progresiv şi coin­cide cu libertatea mai mare a expresiei fi­gurate, cu rolul crescut al sugestiei şi al elip­sei, cu preferinţa pentru formele flexibile, deci cu rărirea pînă la dispariţie a vechile specii lirice, care se concentrau asupra une^: stări sau atitudini (entuziasmul odei, triste­ţea elegiei) şi, de asemenea, cu abandona­rea celor mai multe forme fixe. Prin extin­dere sau uz metaforic, termenul de /. deşi propriu literaturii, e aplicat şi în alte arte, asociate sau nu cu literatura, în muzică, pic­tură sau film. în unele cazuri /. e luată şi în accepţia de poezie.