Interesul pe care l-a trezit ultimul meu studiu despre
domnia regelui David în loc să mă bucure, cum ar fi fost firesc, mai mult m-a
întristat. Scrisesem până atunci patru cărţi despre cronicile Vechiului
Testament, două dintre ele rod al unor cercetări de decenii, care trecuseră
aproape neobservate, iar acum, un biet articol de câteva pagini stârnise o
adevărată dezbatere în revistele de specialitate. Primeam scrisori de apreciere
şi mesaje pe internet de la cercetători şi profesori la care nu aş fi visat
niciodată că mă vor citi. Singura explicaţie logică o găseam în prestigiul
revistei care-l publicase, Lumea antică
este, în adevăr, una intre cele mai prestigioase, dar n-aş fi bănuit că are
atâta ecou în mediile academice, deşi eu însumi o citam în mod curent.
Trebuie
să spun că articolul nu mă reprezenta, aş fi fost mai fericit dacă despre celelalte
volume ale mele revista ar fi publicat, la vremea respectivă, cel puţin o
notiţă dacă nu o cronică. În plus, articolul meu era mai mult un pamflet decât
o analiză pertinentă: pur şi simplu îmi arătam indignarea faţă de crima odioasă
săvârşită de regele lui Israel care pusese la cale asasinarea unuia dintre
comandanţii lui. Semăna mai mult cu o predică dintr-o biserică protestantă.
Curând m-am ocupat de alte subiecte şi am lăsat de-o parte
nedreptatea pe care socoteam că mi-o fac colegii: mă laudă pentru un articolaş
şi nu amintesc o vorbă despre cărţile la care muncisem o viaţă şi la care chiar
ţineam. Şi tocmai când mă aşteptam mai puţin mi-a scris profesorul Abramovici
de la Universitatea ebraică din Ierusalim. Cândva fusesem în corespondenţă, îi cerusem unele indicaţii
bibliografice şi-mi răspunsese de fiecare dată scurt şi la obiect, dar cu o
promptitudine pentru care nu aveam cuvinte să-i mulţumesc. Apoi, nu aş putea
spune de ce, am încetat să ne mai scriem. Credeam că trecuse în nefiinţă, cum ar fi scris vreun autor de necroloage,
deşi prestigiul lui merita expresia intrase
în nemurire, fiindcă peste opiniile lui cu greu se va putea trece vreme
îndelungată.
M-am bucurat în primul rând că mai era în viaţă, apoi că nu
m-a uitat şi, desigur, că se arăta interesat de ce scrisesem. Ultimele rânduri
întreceau orice aşteptare: mă invita la un congres de studii ebraice. Am
interpretat invitaţia ca pe un cadou trimis de cer – sosise exact în ziua în
care împlineam 50 de ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu