"Pentru mulţi din noi, ceva frumos înseamnă ceva plăcut.
Indiferent dacă plăcerea e senzuală ori spirituală, interesată ori dezinteresată, valoarea
estetică ne apare ca un fenomen stenic, înălţător, o emoţie pozitivă, o contemplaţie
însoţită totdeauna de o nuanţă de agreabil.
Frumosul, în mod comun, se prezintă ca o categorie
a voluptăţii : voluptatea armoniei, a unei ordini superioare. Stendhal spunea
: „La beaute c'est une promesse de bonheur". Fenomenul estetic se simte,
nu se gîndeşte : aceasta e credinţa curentă. Dar tocmai aceasta împiedică
determinarea exactă, analiza lucidă a faptului artistic. Se întîmplă că ceea ce
pare unanim admis ca formînd esenţa frumosului să nu fie decît o serie de
manifestaţii auxiliare. De aici, o mulţime de neînţelegeri. Cu ocazia unor
discuţii ivite mai de mult în publicistica noastră asupra relaţiunilor între
estetic, specific şi etnic, mulţi au negat orice fel de relaţiune între aceste
categorii, frumosul constituind după ei o valoare aparte, autonomă. Cei care
se uită numai la aspectul hedonic al artei au multe şanse să nu înţeleagă
esenţa ei intimă. Frumosul e şi el o realitate pămîntească, fără atribute
divine. Şi el a apărut aici, în lumea noastră, şi fatal e amestecat cu o
mulţime de alte elemente sociale care intră fără voie, fiindcă au convieţuit
istoriceşte atîta vreme, în însăşi noţiunea de frumos. [1]
Există în
societate o interdependenţă a valorilor : e greu de separat juridicul de moral,
utilul de logic, religia de morală etc. Nu
putem să le disociem cu forţa prin abstracţie, atunci cînd viaţa istorică le-a
legat indisoliubil între ele. De fapt, se poate fixa cam pe la mijlocul secolului
trecut separarea completă a valorii estetice de celelalte. Atunci pentru prima
oară apar preocupări artistice pure, atunci estetismul devine un soop în sine,
o religie cu neofiţi, cu credincioşi, cu rituri şi cult. Frumosul devine
autonom. Doctrina care justifică existenţa fenomenului artistic pur apare şi
ea şi se cheamă „artă pentru artă". Mai înainte de acest 'moment, în
majoritatea societăţilor omeneşti, frumosul e amestecat cu religia (artele
magice, catedralele gotice, misterele etc.), cu industria
(sculpturi pe obiecte şi instrumente războinice ori casnice etc.),
cu economia, cu morala.
Dar tocmai fiindcă această diferenţiere e recentă,
fiindcă un Flaubert, Baudelaire, Théophile Gautier sînt primii
preoţi ai unui cult abia născut, fanatismul lor e mai violent, mai complet. S-a
stabilit, astfel, credinţa unei categorii estetice din următoarele atribute :
dezinteresare, independenţă, plăcere, armonie."
[1]
Mihai Ralea, „Expresie individuală şi expresie sociala in arta”[1925], , in Scrieri, 2, ediţie şi studiu introductiv
de N. Tertulian, Bucureşti, Editura Minerva, 1977, p. 23
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu