"Atunci cînd vorbim despre reprezentările sociale,
plecăm, în general, de la alte premise. Considerăm, mai întîi, că nu există o
ruptură dată între universul exterior şi universul individului (sau al
grupului), că subiectul şi obiectul nu sunt funciar eterogene în câmpul lor
comun. Obiectul este înscris într-un context activ, în mişcare, dat fiind că el
este parţial conceput de către o persoană sau de către o colectivitate ca
prelungire a comportamentului lor şi nu există, pentru acestea, decât în
funcţie de mijloacele şi metodele care permit cunoaşterea sa. De exemplu,
definiţia psihanalizei sau a rolului psihanalistului depinde de atitudinea faţă
de psihanaliză sau de psihanalist şi de experienţa proprie a autorului
definiţiei. A nu recunoaşte puterea creatoare a obiectelor, a evenimentelor, a
activităţii noastre reprezentative echivalează cu a crede că nu există nici un
raport între „rezervorul” nostru de imagini şi capacitatea noastră de a le
îmbina, de a scoate din ele combinaţii noi şi surprinzătoare. [1] Ori, autorii care nu văd
în acest rezervor decât copii fidele ale realului par să nege geniului uman
această capacitate, evidentă totuşi şi demonstrată zilnic de artă, folclor,
simţul comun. În acelaşi timp însă, se constituie subiectul; căci, conform
organizării pe care o ia sau o acceptă de la real, el se situează în universul
social şi material. Există o comunitate de geneză şi de complicitate între
propria sa definiţie şi definiţia a ceea ce îi este exterior, deci a ceea ce
este non-subiect sau un alt subiect.[2]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu