Pagini

luni, 14 mai 2012

Despre cinismul criticii


"În opinia mea, teoria critică a descoperit un eu provizoriu al criti­cii şi o „poziţie" care îi oferă perspectivele unei critici credibile în acţiunile sale - o poziţie pe care epistemologia tradiţională nu o ia în calcul. O voi numi durere-apriori. Ea nu constituie baza unei critici elevate şi distanţate, ce atinge marile perspective, ci doar o poziţie aflată într-o extremă proximitate - o micrologie.
Dacă obiectele ne presează cu atîta stringenţă, trebuie să se nască o critică dedicată exprimării acestei stringenţe. Ea nu va fi o chestiune a justei distanţe, ci una a justei proximităţi. Succesul cuvîntului „perplexitate" îşi trage seva de aici; sămînţa teoriei critice este cea care reapare în forme noi, chiar şi în rîndul acelor oameni care abia dacă au auzit de ea. Despre cei „perplecşi": n-ar fi amuzant de aflat de unde îşi procură ei modelele critice ? Pînă la urmă, revin la manie­rismul lui „a-fi-perplex" chiar şi izvoarele uitate.
Dat fiind că suveranitatea creierelor este mereu una falsă, noua critică se pregăteşte să se strecoare din cap în tot corpul. Emanciparea va avea loc de sus în jos - de la nivel de politică a educaţiei, pînă la psihosomatic. Descoperirea corpului viu ca organ de percepţie a lumii înseamnă a asigura cunoaşterii filosofice a lumii o bază realistă. Acesta este lucrul pe care teoria critică 1-a inaugurat, ezitant, adeseori în încifrări estetice, camuflat între tot felul de alte preţiozităţi.
Teoria critică pornea de la premisa că avem, graţie Weltschmerz -ului, o cunoaştere apriorică a lumii. Ceea ce percepem se ordonează într-un sistem de coordonate psihosomatice ale durerii şi plăcerii. Critica este posibilă atîta timp cît durerea ne spune ceea ce este „adevărat şi fals". Pentru aceasta, teoria critică pleacă de la presupoziţia oare­cum „elitistă" a unei sensibilităţi nedistorsionate. Acest lucru îi certifică atît puterea, cît şi slăbiciunea; îi fundamentează adevărul, dar ii şi limitează aria de legitimitate. în realitate, trebuie să fii în stare de atît de multă senzitivitate de calitate. Ea se hrăneşte din repulsia faţă de mirosul de hoit al normalităţii într-o ţară a capetelor pătrate şi a sufletelor de fier. Pe anumiţi inamici nu ai voie să încerci a-i convinge de adevărul tău , exista o elementaritate a „adevărului", care serveşte drept alibi lipsei de comunicare; acolo unde apelul la raţiune nu se fundamentează pe o autocunoaştere sensibilă, nici o argumentaţie comunicaţional-teoretică nu-şi va face efectul."[1]


[1] Peter Sloterdijk, Critica raţiunii cinice, Editura Polirom, 2003, p.14.

Niciun comentariu: