"În opinia mea, teoria critică a descoperit un eu
provizoriu al criticii şi o „poziţie" care îi oferă perspectivele unei
critici credibile în acţiunile sale - o poziţie pe care epistemologia
tradiţională nu o ia în calcul. O voi numi durere-apriori. Ea nu constituie
baza unei critici elevate şi distanţate, ce atinge marile perspective, ci doar
o poziţie aflată într-o extremă proximitate - o micrologie.
Dacă obiectele ne presează cu atîta stringenţă,
trebuie să se nască o critică dedicată exprimării acestei stringenţe. Ea nu va
fi o chestiune a justei distanţe, ci una a justei proximităţi. Succesul
cuvîntului „perplexitate" îşi trage seva de aici; sămînţa teoriei critice
este cea care reapare în forme noi, chiar şi în rîndul acelor oameni care abia
dacă au auzit de ea. Despre cei „perplecşi": n-ar fi amuzant de aflat de
unde îşi procură ei modelele critice ? Pînă la urmă, revin la manierismul lui
„a-fi-perplex" chiar şi izvoarele uitate.
Dat fiind că suveranitatea creierelor este mereu una
falsă, noua critică se pregăteşte să se strecoare din cap în tot corpul.
Emanciparea va avea loc de sus în jos - de la nivel de politică a educaţiei,
pînă la psihosomatic. Descoperirea corpului viu ca organ de percepţie a lumii
înseamnă a asigura cunoaşterii filosofice a lumii o bază realistă. Acesta este
lucrul pe care teoria critică 1-a inaugurat, ezitant, adeseori în încifrări
estetice, camuflat între tot felul de alte preţiozităţi.
Teoria critică
pornea de la premisa că avem, graţie Weltschmerz -ului, o cunoaştere
apriorică a lumii. Ceea ce percepem se ordonează într-un sistem de coordonate
psihosomatice ale durerii şi plăcerii. Critica
este posibilă atîta timp cît durerea ne spune ceea ce este „adevărat şi
fals". Pentru aceasta, teoria critică pleacă de la presupoziţia oarecum
„elitistă" a unei sensibilităţi nedistorsionate. Acest lucru îi certifică
atît puterea, cît şi slăbiciunea; îi fundamentează adevărul, dar ii şi
limitează aria de legitimitate. în realitate, trebuie să fii în stare de atît
de multă senzitivitate de calitate. Ea se hrăneşte din repulsia faţă de mirosul
de hoit al normalităţii într-o ţară a capetelor pătrate şi a sufletelor de
fier. Pe anumiţi inamici nu ai voie să încerci a-i convinge de adevărul tău , exista
o elementaritate a „adevărului", care serveşte drept alibi lipsei de
comunicare; acolo unde apelul la raţiune nu se fundamentează pe o
autocunoaştere sensibilă, nici o argumentaţie comunicaţional-teoretică nu-şi va
face efectul."[1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu