In acest punct „sensibil", teoria critică a avut
cele mai mari dificultăţi de comunicare cu batalionul de logicieni din rîndul
oponenţilor săi. Cu siguranţă că există gînditori ale căror capete şi ale căror
structuri nervoase s-au întărit în aşa măsură încît întregul avînt al teoriei
critice li se pare lamentabil.
Teoria „sensibilă" este ceva suspect, într-adevăr, întemeietorii conceptului de sensibilitate, Adorno în primul rînd, i-au restrîns destul de mult semnificaţia: o presupoziţie, niciodată inteligibilă, a unei sensibilităţii sufleteşti şi a unei educaţii estetice speciale; estetica lor s-a plasat mereu la limita scîrbei.
Aproape orice lucru petrecut în lumea „practică" le provoca durere şi nu scăpa de prejudecata brutalităţii. Pentru ei, toate se legau într-o complicitate tainică cu „viaţa neadevărată", în care „nu există nimic autentic". înainte de toate, estetica lor suspecta orice lucru ce aducea a plăcere sau armonie ca fiind iluzie, recidivă sau „falsă" relaxare. Totuşi, ea nu putea omite faptul că începea să simtă reculul exceselor sale.
Se simţea mai ales la Adorno. Acea corporalizare a raţiunii, pregătită cu atîta meticulozitate, n-a mai putut fi menţinută în graniţele impuse de iniţiatorii ei.
Ceea ce se întîmplă astăzi arată multitudinea de faţete preluate de critică în numele libertăţii trupeşti.[1]
Teoria „sensibilă" este ceva suspect, într-adevăr, întemeietorii conceptului de sensibilitate, Adorno în primul rînd, i-au restrîns destul de mult semnificaţia: o presupoziţie, niciodată inteligibilă, a unei sensibilităţii sufleteşti şi a unei educaţii estetice speciale; estetica lor s-a plasat mereu la limita scîrbei.
Aproape orice lucru petrecut în lumea „practică" le provoca durere şi nu scăpa de prejudecata brutalităţii. Pentru ei, toate se legau într-o complicitate tainică cu „viaţa neadevărată", în care „nu există nimic autentic". înainte de toate, estetica lor suspecta orice lucru ce aducea a plăcere sau armonie ca fiind iluzie, recidivă sau „falsă" relaxare. Totuşi, ea nu putea omite faptul că începea să simtă reculul exceselor sale.
Se simţea mai ales la Adorno. Acea corporalizare a raţiunii, pregătită cu atîta meticulozitate, n-a mai putut fi menţinută în graniţele impuse de iniţiatorii ei.
Ceea ce se întîmplă astăzi arată multitudinea de faţete preluate de critică în numele libertăţii trupeşti.[1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu