Pagini

luni, 14 mai 2012

Estetica sensibilă


Adorno aparţinea pionierilor unei critici epistemologice înnoite, care ia în considerare aprioricul emoţional. În teoriile sale transpar motive cripto-budiste. Cine suferă fără a se împietri, acela va înţelege; cine poate auzi muzica percepe, în acele secunde senine, cealaltă parte a acestei lumi. Certitudinea că realul se citeşte cu suferinţă, răceală şi tărie interioară a marcat intrarea în scenă a acestei filo­sofii. De fapt, ea n-a crezut într-o schimbare în bine, dar totuşi nu a cedat în faţa tentaţiei blazării şi obişnuirii cu datul. A rămîne sensibil reprezenta o atitudine oarecum utopică - a menţine în alertă speranţa, a crede într-o şansă ce nu ţi se va arăta niciodată; a fi pregătit să o primeşti, nu atît pentru că vine, ci pentru că te apără de cele mai cumplite brutalităţi.
Din punct de vedere politic şi psihic, teoria estetică, „sensibilă", se bazează pe o atitudine de reproş faţă de tot ce are putere, pe un amalgam format din suferinţă, dispreţ şi furie. Ea se stilizează în faţa oglinzii răului lumesc, a răcelii cetăţeneşti, a principiului dominaţiei, a afacerii murdare şi a motivului profitului. Ceea ce respinge categoric este lumea masculinului. Ea se inspiră dintr-un nu arhaic adresat lumii tatălui, legiuitorilor şi afaceriştilor. Prejudecăţii na sună în felul următor: din această lume nu se poate ivi deeii putere a răului îndreptată împotriva a ceea ce calc viu   De ana teoriei critice. S-a pierdut efectul ofensiv al refuzului de sine. Elementul masochist 1-a depăşit pe cel creativ. Impulsul teoriei critice devenea apt pentru a înlătura parantezele negativismului. Ea şi-a găsit adepţi în rîndul celor care îi împărtşeau la modul instinctiv durerea-apriori. Oricum, pentru o generaţie care începea să descopere faptele şi afinităţile părinţilor, numărul lor era mare. Şi graţie numărului lor mare s-a putut vorbi din nou şi în Germania despre un fir roşu, dar extrem de subţire, al culturii politice: o ceartă deschisă cu privire la ceea ce înseamnă viaţă autentică.[1]


[1] Peter Sloterdijk, Critica raţiunii cinice, Editura Polirom, 2003, p.15.

Niciun comentariu: