Mircea Zaciu despre Marin Preda

„Vorbind despre coborîrea lui Zarathustra printre oameni, Preda spune: „Nu mai termina cu profeţiile lui delirante şi în plus nu păţea nimic.'' Observaţia reprezintă într-adevăr, sumară cum pare, obiecţia cea mai gravă ce se poate aduce eroului nietzschian. Spiritului trebuie să i se întîmple perma­nent ceva, căci el nu este nici simplă oglindă a lumii, nici demiurg atoateştiutor al ei. Spiritul nu e dintr-odată ceea ce este, şi de aceea Hegel îşi îngăduie să spună că pînă şi bunul Dumnezeu este silogism, adică desfăşurare. Dar în viziunea lui Nietzsche nu se întîmplă nimic, iar gloata, dansatorul pe sîrmă, vulturul şi şarpele se ivesc ca şi în regia eroului, nu în destinul lui. Nici lui Nietzsche însuşi, dealtfel, nu i s-a întîmpîat nimic. A fost acelaşi cînd a scris pentru Schopen-hauer şi contra lui, pentru Wagner şi contra lui, pentru Germania şi contra ei. A crezut că nici lumii de după el nu i se va întîmplă nimic nou şi bun, decît să intre în „secolul clasic al războaielor". Un arbore cade cu trosnete; a crescut fără zgomot, s-a spus. Dar există în cultură oameni care percep doar cum cad arborii, nu şi cum cresc ei.

Marin Preda nu sfîrşeşte totuşi aşa de simplu cu Nietzsche. Este admirabilă pagina în care istoriseşte cum s-a reîntîlnit cu el, profetul' afirmării umane neanonime, în clipa cînd 1-a dezamăgit fatalismul lui Tolstoi, sub gîndul acela că forţele anonime sînt cele care fac istoria şi că marile cataclisme nu ar veni în definitiv de la oameni. „Dubla natură a eroilor tolstoieni, prinşi între instincte şi în acelaşi timp deta­şare fatalistă de ele, mi se părea o sfîşiere a naturii umane, care mă ameţea şi în acelaşi timp mă revolta." Şi în timp ce destinul lui Tolstoi însuşi i se pare „omenesc, prea omenesc", cu vorba lui Nietzsche, întoarcerea la acesta şi la gusturile lui, genial formulate, îl face să aibă îndrăzneala de a spune: meschin, prea meschin. „Ca scriitor am revenit încă multă vreme sub vraja fatalismului tolstoian."