Cererea lui Solomon către Iahve

Ți-aș cere, Domnule,

Să-mi crească pletele

Până la pământ

Și să se minuneze lumea,

Dar fratele meu Absalom

Și-a împiedicat capul în ele

De l-au străpuns săgețile urii

(După ce inima-i secase

Otrăvită de praful așezat pe tronul lui Israel

Neștiind că nu tații ridică pruncii la cer

Ci iubirea înțeleptelor mame).

Ți-aș mai cere să se rostogolească-n călduri

Fecioarele

Pe poteca pe care voi trece,

Dar cine cunoaște urmele vulturului pe cer

Și inima femeii după ce ai întors capul.

De la învățații lumii, Domnule,

Nu mai țin minte nimic:

Unul pe altul se dau jos de pe taler,

Balanța se înclină în favoarea șireților,

Minciuna are togă de aur,

Judecătorii râd de cuvântul dreptate,

Doftorii vând cenușa morților drept balsam.

Mă agăț de o spusă a tatălui,

Închinată ție,

Trag de ea cum trag muribunzii de ultima gură

De aer:

Fă-mi bucuria de-a nu-mi licării ochii

La bogăție.

Să-mi pâlpâie în negrul nopții

Cuvintele tale.