Naraţiunea istorică a Vechiului Testament nu se continuă până în era creştină, “astfel că Vechiul şi Noul Testament sunt separate printr-un interval de patru secole”.[1] Originea multor cărţi ale Vechiului Testament poate fi urmărită în urmă până la autorii lor. Insă nu există nici o informaţie cu privire la o colecţie de cărţi ale Vechiului Testament înainte de exilul Babilonian.[2] Singurele referiri preexilice la cărţile biblice sunt legate de Pentateuc. Dumnezeu a sfătuit pe Iosua: „această carte a legii să nu se depărteze de gura ta” - Iosua, cap. 1, vers.8 - iar Iosua, succesorul lui Moise, a încurajat poporul să împlinească „tot ce este scris în cartea legii lui Moise”. El a ţinut, de asemenea, o mare adunare în care instrucţiunile din „cartea legii” au fost făcute publice. Regele David a cunoscut Pentateucul şi îl sfătuieşte pe fiul său Solomon să păzească poruncile, hotărârile şi învăţăturile lui Dumnezeu, „după cum este scris în legea lui Moise.”[3]
Cele cinci cărţi ale lui Moise, menţionate sub numele de „cartea lui Moise”, „legea Domnului”, „cartea legii Domnului”, sunt amintite în mod curent de 7 ori în 1 şi 2 Cronici, de 17 ori în Ezra şi Neemia şi o dată în Maleahi. Faptul că această carte a legii (torah) era considerată inspirată şi „canonică” în secolul 5 î. Hr. este demonstrat de atitudinea poporului atunci când cartea era deschisă (Neemia 8:5,6). Se pare ca expresia „cartea legii” (torah) are un sens mai larg decât „Pentateuc”, deoarece aceeaşi expresie, „legea lor”, este folosită o dată de Domnul Iisus în Ioan: „ Dar lucrul acesta s-a întâmplat ca să se împlinească vorba scrisă în Legea lor: „M-au urât fără temei.”[4]
Multe cărţi cu origine preexilică au supravieţuit distrugerii Ierusalimului şi captivităţii babiloniene. Un exemplu, citat de Siegfried H. Horn, în Seventh-Day Adventist Bible Dictionary, de unde preluăm o parte din informaţii, poate fi faptul că Daniel a folosit cartea lui Ieremia în timpul exilului babilonian (Daniel 9:2), iar aproximativ 20 de cărţi diferite sunt menţionate în cărţile Cronicilor fie ca sursă pentru conţinutul acestei lucrări, fie ca lucrări în care se află materiale adiţionale care au fost menţionate doar în trecere în Cronici.
Un alt scriitor care plasează completarea canonului Vechiului Testament în timpul lui Ezra şi Neemia este istoricul iudeu Iosif Flavius care, la putin timp după căderea Ierusalimului în anul 70 d. Hr., a consemnat următoarele: „Din timpul lui Artaxerxe până în timpul nostru a fost scrisă o istorie completă care nu a fost considerată la acelaşi nivel cu înregistrările timpurii din cauza eşecului de a stabili succesiunea exactă a profeţilor. Noi avem o dovadă practică a consideraţiei faţă de propriile noastre Scripturi.”[5] Argumentul lui Flavius este, în adevăr, temeinic: deşi a trecut atâta timp de când există cărţile iudeilor considerate sfinte, nimeni nu a îndrăznit să adauge, să scoată sau să modifice măcar o silabă. Aceasta declaraţia arată că iudeii din timpul lui Hristos erau convinşi de faptul că fixarea canonului a avut loc în timpul lui Ezra şi Neemia care au trăit în timpul lui Artaxerxe I. Ei înşişi erau reticenţi în a schimba sau adăuga noi Scripturi la cele stabilite cu 500 de ani înainte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu