Cea mai mare grijă a Creatorului a fost ca omul să nu fie
singur. Cred că nici lui Dumnezeu nu-i place singurătatea. Când l-a văzut pe
Adam privind stingher în toate părțile , mirându-se și minunânându-se de creație, Tatăl Ceresc a constat că ființa căruia îi dăduse viață nu are cu cine vorbi și cui să împărtășească gândurile. În afara celuilalt nu
există comunicare, iar lipsa comunicării îl întoarce pe om la faza de increat,
după ce trece prin punctul zero, etapa putreziciunii sau a senilității, dacă se domedește mai, pentru o vreme, mai puternică
materia trupului decât creierul, mai rezistentă mașina decât motorul.
Omul nu se simte om decât înconjurat de alți și asistat de partener sau parteneră.
Călugării nu trăiesc, vegetează. Pustnicii nu trăiesc în singurătate, ci înconjurați de himerele lor. Cei mai mulți au o singură imagine înaintea
ochilor, chipul Maicii Domnului. Se uită la ea fără să o înțeleagă și înebunesc. Nebunia lor ia chipul
Fecioarei Maria. Jură cu credință sinceră că i-au vorbit și au auzit-o. Și-au semnat singuri ieșirea din pustietate, integrarea în
lume, nereușind să trăiască singuri au iventat o însoțitoare. Ar fi normal, în planul
devotamentului lor, să-l vadă pe Mântuitor. Fiul Omului a coborât pe pământ a
vorbit cu oamenii, i-a sfătui, i-a certat, le-a spălat picioarele. S-a îmbrățișat cu ucenicii, a mâncat cu ei, a biciuit zarafii din
templu sau doar i-a speriat, e sigur însă că a pus mâna pe bici.
Ar fi normal ca pe Mântuitor să-l vadă pustnicii, lui
să-i ceară sfaturi, El să le dea binecuvântare pentru ceea ce fac sau să-i
îndrume spre alte îndeletniciri. Nu se întâmplă astfel, fiindcă Mântuitorul
le-a spus slujitorilor, celor ce vor să-i facă voia, să meargă doi câte doi
dintr-0 cetate în alta și să povestească faptul că El însuși nu a vrut - poate nici nu a putut în
atotputernicia lui divină - să stea singur în cer fără preaiubiții lui frați pământeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu