Al treile poem postmodern

Complexa-m-aș chiar acuș

Că vine o delegație străină în țară

Și țara-i țară de e țară

E cam jumătate pară

Jumătate-o joc la moș

Că un kil e la s-o roș.

Gata rima, nu-i modernă

Viața-i ternă

La paris și la brucsel

Nimeni n-are un cățel,

Toți au bune maniere

Și bagă nasu-n cercele.

La Țurich odinioară

Striga lumea într-o doară

Bă, moderni este rumânii

Hai să le numărăm câinii.

Unu, doi, trei

Scriitorii sunt cu ei

Toți cu gura după nobeli

Ca artista Sandra Beli

Belicos

Os,

Nebelicos Nicos Beloianos.

Harașo e brașo

V. de la ivestalin și poporul rus libertate ne-a adus și-am rămas cu funduluns.

Cine caută sens

Pe contrasens

S știe că Stalin și lingviștii

Soluții au dat

Câțiva ani sub lacat,

Cu semn pe semni moale,

Adio popoare,

D-aci până-n Peru

Va fi un imperu.

Unde este rima?

Pe colț,

Rupe splina.

Vreți ceva de râs?

Capra e pe urs.

Generație de educator

Este o nevoie stringentă pentru pregătirea unei noi generaţii de educatori de profesie, capabili să focalizeze pe „gândirea cu scop” şi „să gândească la ce fac şi de ce o fac.”[1] Unii lideri ai gândirii educaţionale sunt chemaţi pentru instruire profesională care subliniază studii în ceea ce numim umanismul educaţiei – acele studii ale istoriei, filosofiei, şi literaturii educaţiei, care vor face pe educatori capabili să dezvolte o viziune clară privind scopul educaţiei în relaţia lui cu semnificaţia vieţii. Aceste studii fuseseră neglijate în instruirea specialiştilor în educaţie din cauză că utilitatea lor imediată a fost dificil de demonstrat. Dar, notează Cremin, „este utilitatea ultimă de reală importanţă.”[2] După toate acestea, nu poate fi întru totul posibil să discutăm în termenii utilităţii mijloacelor de educaţie fără ca indivizii să ştie ce vor ca rezultat şi de ce îşi doresc un anumit produs final  deasupra celorlalte posibile rezultate. Când are în minte scopul dorit, atunci o persoană este în poziţia de a gândi în termenii valorilor relative ale diferitelor metodologii care îl vor ajuta în atingerea unei destinaţii.[3]

---

[1] Silberman, Crisis in the Classroom, p. 11.

[2] Cremin, The Genius of American Education, p. 112.

[3] George R. Knight

Si despre Pitagora puțin

Heracleides din Pont ne spune ¹⁵ că Pitagora povestea despre sine că odinioară a fost întrupat în Aithalides şi era socotit ca fiul lui Hermes ; acesta i-a adus la cunoştinţă că poate cere orice dar va voi, afară de nemurire. El îi ceru să păstreze, în viaţă şi în moarte, amintirea celor ce i s-au întîmplat. 
De aceea, cît era în viaţă putea să-şi amintească orice şi după ce a murit şi-a păstrat aceeaşi ţinere de minte. După aceea, în cursul timpului, sufletul lui a trecut în Euphorbos¹⁶ şi a fost rănit de Menelaos. 
Şi Euphorbos spunea că fusese altădată Aithalides şi că ob­ţinuse acest dar de la Hermes; apoi povesteşte rătăcirile sufletului lui prin diverse corpuri, în cîte plante şi animale a intrat şi tot ce-a suferit în Hades şi toate cîte au de îndurat acolo celelalte suflete ¹⁷. [5] 
Cînd Euphorbos muri, sufletul său se încarna în Hermotimos ¹⁸ şi acesta, dorind să dovedească veracitatea celor spuse, se duse la templul lui Apollo de la Branchidai¹⁹, unde identifică scutul pe care Menelaos, în călătoria lui de întoarcere acasă, îl dedicase lui Apollo, spunea el; scutul era acum aşa de putrezit, încît nu mai rămăsese decît persoanajul de fildeş care-1 acoperea. 
După ce Hermotimos muri, sufletul lui deveni Pyrrhos, pescar din Delos, care-şi amintea şi el de toate, cum a fost mai întîi Aithali­des, pe urmă Euphorbos, pe urmă Hermotimos şi pe urmă Pyrrhos. După moartea lui Pyrrhos, el deveni Pitagora, care-şi amintea toate faptele menţionate ²⁰.

[6] Sînt unii care insistă, în mod lipsit de seriozitate, că Pita­gora n-a lăsat scrieri de nici un fel²¹. 
În orice caz, Heraclit fizicianul, aproape strigă şi spuse : „Pitagora, fiul lui Mnesarchos, s-a ocupat de cercetarea naturii²² mai mult ca toţi ceilalţi oameni şi, făcînd din aceste scrieri o compilaţie, şi-a făurit el singur o înţelepciune proprie, consistînd în erudiţie goală şi înşelătoare ²³". 
Ceea ce a prilejuit această ob­servaţie au fost cuvintele introductive din tratatul lui Pitagora Despre natură, anume : „Jur pe aerul pe care-1 respir, pe apa pe care-o beau, că nu voi suferi niciodată o critică cu privire la acest tratat" ². 
De fapt, Pitagora a scris trei cărţi : Despre educaţie, Despre politică şi Despre na­tură. [7] Cartea care trece însă ca opera lui Pitagora era a lui Lysis din Tarent ²⁵, un pitagorician care a fugit la Theba şi a fost profesorul lui Epaminonda ²⁶. 
Heracleides, fiul lui Sarapion²⁷, în al său Rezumat[1] al  Operei lui Sotion, spune că Pitagora a scris şi un poem Despre univers şi, un al doilea, Poemul sacru, care începe aşa :

,,Tineri, în linişte mare cuvîntu-mi întreg ascultaţi-l".

---

[1] Diogenes Laertios, Despre vieţile   şi  doctrinele   filozofilor. Traducere din limba greacă de C. I. Balmuş, Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p.396.

Apolodor din Atena despre altul

„Apollodor din Atena, în cartea sa Compendiul doctrinelor, dorind să arate că ceea ce a scris Epicur cu forţă proprie şi originalitate, fără să dea citate, era de mii de ori mai mult faţă de cărţile lui Hrysip, spune textual: „Dacă s-ar despuia cărţile lui Hrysip de toate citatele străine, paginile lui ar rămînea goale". Acestea le spune Apollodoro;, După cele povestite de Diocles⁴⁸⁰, bătrîna care stătea cu Hrysip spunea că acesta scria cinci sute de linii pe zi. Hecaton ne informează că Hrysip s-a consacrat filozofiei după ce proprietatea pe care o avea ca moştenire de la părintele său a fost confiscată pentru tezaurul regelui.

 La trup era prizărit, aşa cum se vede după statuia lui din Cerameicos⁴⁹⁰, care-i aproape ascunsă de o statuie ecvestră din faţa ”

Diogene Laerțius

Teoria schimbărilor sociale

În secolul nostru, teoriile schimbării sociale au proliferat, crescând în complexitate, fără însă a depăşi complet aceste prime fonnulări. În lumea modernă, suntem conştienţi că societatea nu este niciodată statică şi că schimbările so­ciale, politice şi culturale apar în mod constant. Schimbarea poate fi iniţiată de către guverne, prin acţiune legislativă sau executivă (de exem­plu, legislaţia salarizării egale sau cea a decla­rării unui război); de către cetăţeni organizaţi în "mişcări sociale (de exemplu, mişcarea sindi­cală, cea feministă); prin difuziunea de la o cul­tură la alta (într-o cucerire militară, migraţie, colonialism); sau prin consecinţele intenţionate sau neintenţionate ale tehnologiei. Unele dintre cele mai drastice schimbări sociale în vremurile moderne au fost iniţiate de invenţii precum au­tomobilul, antibioticele, televiziunea şi calcula­toarele. Schimbarea poate apărea şi ca urmare a impactului factorilor de mediu precum seceta, foametea şi schimbările internaţionale în dome­niile politicului sau economicului.[1]

---

[1] Gordon Marshall, ed., Oxford. Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic, 2003, p. 507.

Relațiile cu patronul

Aşa cum insistă Erikson şi Goldthorpe, „distinc­ţia între angajaţii implicaţi într-o relaţie de serviciu cu patronul lor şi cei ale căror relaţii de angajare sunt în mod esenţial reglementate de un contract de muncă este cea care fundamen­tează modul în care, în cadrul schemei noastre de clasă, diferitele clase au fost conturate". Aşa-numitele ocupaţii ale 'clasei serviciilor (sau salariaţilor) oferă avansări treptate, sigu­ranţa locului de muncă şi posibilitatea de a schimba devotamentul arătat slujbei cu un nivel înalt de încredere din partea patronului. Ocupa­ţiile "clasei muncitoare, pe de altă parte, tind să aibă acorduri de plată bine reglementate şi să facă obiectul rutinei şi al unei supravegheri mai intense. Dacă mai sunt luate în considerare şi situaţiile celor care cumpără muncă şi ale celor ce nici nu cumpără munca altora şi nici nu o vând pe a lor (cu alte cuvinte, ale patronilor şi ale li-ber-profesioniştilor), atunci pot fi rapid sesizate originile şi structura elementară a clasificării.

în ciuda popularităţii şi folosirii crescânde, schema a făcut obiectul unor critici intense şi a numeroase controverse, cu toate că o mare parte a acestora au fost prost formulate.[1]

---

[1] Gordon Marshall, ed., Oxford. Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic, 2003, p. 506.

Lingușeala, eterna poveste

Nu mă iubi doar cu gura, când în suflet altfel cugeti,

Ci din inimă curată mă iubeşte, ori pe faţă

Fii duşmanul meu şi ceartă cată-mi fără înconjur,

Cine are una' n gură şi-alta 'n inimă, acela

E-un prieten rău, o Kyrnos, şi prefer să-1 am duşman.

Cin' te laudă atâta vreme doar cât eşti de faţă

Iar când ai plecat aiurea te bârfeşte cu cruzime,

Nu îţi e deloc prieten, nici nu e bm de ispravă

Când de bine te vorbeşte şi gândeşte altceva.

Vreau prieten să îmi fie cel ce mă cunoaşte bine

Şi îndur'a mea mânie şi îmi rabdă toanele,[1]

---

[1] Bezdechi, St., Antologia liricilor greci, Cluj, Editura de arte grafice „Viata”, 1927, p.45.

Cică să nu umblii după avere

Nu umbla după avere, după glorie şi premii

 Câştigate prin o faptă ruşinoasă şi nedreaptă.

Asta-i una. Apoi cată să nu te aduni cu răii

Ci te întovărăşeşte tot cu oameni de ispravă.

Bea mănâncă doar cu dânşii; printre dânşii doar să şezi

Căutând să fii pe placul celor ce au vază în lume.

De la oamenii de seamă înveţi numai lucruri bune,

Iar cu răii de te-amesteci, pierzi chiar mintea ce o ai.

Dacă te pătrunzi de-acestea şi te-aduni cu cei de seamă,

 O să recunoşti odată c'am fost bun sfătuitor.

Kyrne, 'i grea cetatea noastră şi mi-e teamă c'o să nască

 Un bărbat  ce frâu va pune dârzei sale semeţii.

Cetăţenii 's cuminţi încă, însă ocârmuitorii,

Îmbibaţi de-atâtea bunuri vor cădea în mari greşeli.

THEOGNIS, in Bezdechi, St., Antologia liricilor greci, Cluj, Editura de arte grafice „Viata”, 1927

Principii pentru o abordare eficientă a comunicării

• Abordează totul din punctul de vedere al interesului publicului - ce au ei în minte.
• Dă publicului senzaţia că participă la procesul comunicării şi la ceea ce se petrece în general acolo.
• Fă subiectul parte din viaţa cotidiană a publicului - despre ce discută, ce aud de la ceilalţi. Aceasta presupune adaptarea materialului la canalele lor de comunicare.
• Comunică cu oamenii şi nu oamenilor. Comunicarea care abordează publicul ca o ţintă îi face pe oameni să devină defensivi.
• Localizează - fă în aşa fel incat mesajul sa fie transmis cat mai aproape posibil de mediul de viata al individului.
• Foloseşte mai multe canale de comunicare, nu numai unul sau doua. Impactul este mult mai mare atunci când ajunge la oameni în diverse forme.
• Fii consecvent - ceea ce se spune despre un subiect este acelaşi lucru indiferent de publicul căruia i se adresează sau de context. Totuşi este de dorit ca mesajul să fie cât mai mult posibil adaptat publicului.
• Nu face propagandă, dar fii sigur că îţi faci cunoscut punctul de vedere. Când cel care comunică trage concluziile sesiunii sale de informare, acest lucru are o eficienţă mai mare decât dacă s-ar astepta de la public să facă aceasta.
• Păstrează credibilitatea, care este esenţială pentru eficienţa celor de mai sus.[1]

---

[1] Dennis Wilcox, Public relations. Strategies and tactics, Ed. Harper-Collins, 1992, p. 188.

ARISTOTEL sau de unde ar fi bine să începem...

”Al treilea element pomenit, judecata, e darul de a spune vorbe avînd legătură cu o situaţie dată şi potrivite cu ea. În cuvîntările obişnuite, acest dar e rodul unei pregătiri speciale, politice sau retorice. (Cei vechi puneau pe eroii lor să cuvînteze ca în adunările obşteşti, cei de azi, ca nişte retori.) Caracter, în schimb, este ceea ce vădeşte o atitudine sau scopurile pe care — ori de cîte ori situaţia nu-i limpede — eroul le urmăieşte sau le evită. N-au, prin urmare, caracter, cuvîntările în care nu-i de ajuns de lămurit încotro se îndreaptă sau de ce se fereşte vorbitorul. Dimpotrivă, întîlnim judecată în spusele prin care se dovedeşte că un lucru există ori nu există, sau se proclamă o idee generală.

Al patrulea dintre elementele cercetate e graiul cuvîntărilor. Cum am mai spus-o, înţeleg prin „grai" exprimarea cu ajutorul cuvintelor, aceeaşi în esenţa ei, fie că-i vorba de versuri, fie că-i vorba de proză.”

Aristotel

Început de primăviață

Nu, nu mă striga,

Nu sparge aerul,

Nu tulbura voia cerului.

Știu unde ești,

De ce ai plecat:

Îmi spun stelele în miezul nopții,

Soarele când răsare,

Seara când se furișează

În tristeți iertătoare.

Nu mă striga.

(Eu știu că nu mă chemi:

Numai păsările își schimbă glasul

Și penele ca să fie fericite,

În timp ce muntele se întâlnește

Cu marea

Și se sărută la nesfârșit).

Glasul tău nu e început de luptă

Nici semnal de oprire.

Timpul se împlinește în cerc.

Nici nu ai putea să mă strigi.

Nici nu aș putea să te strig.

Nimeni nu-și spune numele

Când spiritul e pătruns

În celălalt.

Doar cântă uneori

Ca adâncul apei

Care a eliberat spiritul:

Pui, pui, pui!

Cloșca și puii cerului

Se întâlnesc cu robii Domnului.

Mic poem postmodern

Crinul umbrește inul,

Versul taie icrele de pește și de paște,

Numai tu școlit la Leningrad

Știi cum sunt beciurile encavedeului

(din auzite).

De la bărca la viena

Venea o moară pe siret,

Ion Vinea era morar

Dar nu era șiret,

Iar Ivone a plecat

După un sipet.

Nici eu n-am șiret,

Dar găsesc pe cineva, careva, undeva, cumva

Să mă lege de un stâlp

Ca sa nu mă muște muștele

Mușterii iilelor lor or dorui.

Naș fii scriis așest al 2-lea poiem

De naș (cumnat cu finu) aflat

Că s-au retras manualele de limba română din veceurile

Școlilor elementare și liceurilor care licăie

Casă bagen ele poezile me-le

Cacel mai mare scritor.

Să moară și să traiască

Scumpa noastră parte

Partidul comunist rămas.

Poem postmodern

E abia a doua zi de post

Și mi-e somn ca unui bulgăr de sare

Care sare pe sub căprioare

Când fiecare

Urlă pe ogoare

Că nu-i răcoare.

A fost vorba

Că e fără rime

Că de râme

Sunt sătui peștii la Moscova

E foarte cald,

Iar atentatele sunt descoperite

Înainte de înființare,

Fiind acoperite cu folie de plastiec

De la americanii care au fobie.

Fiindcă-mi trebuie un final optimist,

Mi-am comandat ochelari la optinova,

Unde-și pune și Volodea lentile

Când scrie despre nenorocirile

Comunismului.

Nedumerirea lui Kant, care stă în dungă și

Pe-un cant, cu canaua în față

E:

Care comunism, care nenorocire,

Care Volodea,

Care postmodernism.

Aici, în loc de semnul întrebării cerut de regulile ortografiei am sa pun trei puncte de suspensie așa ca nu vă întrebați dacă am înebunit sau nu ca răspunsuleste daamînebunitdeabineledar  mă prefac sănătos. Au sosit și punctele:punct,punct,punct, gata, oprește-te Ploaie!

Doar oamenii formează societăți

„Conduşi de o anume credinţă despre singularita­tea genului uman, am vrea să rezervăm termenul de „societate” numai pentru designarea formelor de convieţuire din lumea umană. Formele de convie­ţuire umană, deşi de tipuri foarte felurite, se deose­besc profund, în majoritatea imensă a cazurilor, de formele de convieţuire care pot fi numite „orga­nisme" sau alcătuiri auxiliare ale unor organisme. Aspirînd să ridicăm conceptul de „societate" la înăl­ţimea semnificaţiei pe care de fapt o are, dar de care de obicei nu ne dăm seama decît vag, vom sus­ţine că „societatea" este forma de convieţuire pur umană în care se exprimă modul specific de a exista al omului. Am arătat de atîtea ori că omul este o fiinţă care, în calitatea sa eminamente    umană, există într-un anume orizont şi pentru un anume scop; omul ne apare, prin menirea sa, angajat în­tr-un mod ontologic ce-1 desparte de animale prin-tr-o adevărată prăpastie: omul există în orizontul misterului şi în vederea revelării. Rezultatele acestui mod existenţial sunt creaţiile, plăsmuirile revela­torii ale culturii. Orice creaţie de cultură, de la o poezie la o idee metafizică, de la un gînd etic la un mit religios, este în sine o mică lume, un univers. „Societatea", ca mod superior de convieţuire spe­cific umană, e susceptibilă şi ea de o definiţie într-o atare perspectivă ontologică. Societatea este o formă de convieţuire a indivizilor umani sub egida modu­lui de a exista în orizontul misterului şi pentru re­velare. „Societatea" este, în ultimă analiză şi în principiul ei cel mai secret, o formă de convieţuire care nu există numai pentru a exista pur şi simplu; ea este o formă de convieţuire pentru producerea unor universuri „spirituale". Rostul societăţii este în principiu acela de a genera „cosmosul" pe planul revelărilor posibile în condiţii umane. Referindu-ne la alte studii ale noastre, ce le-am publicat în cursul anilor, precizăm că această „cosmogeneză", ce se realizează în condiţii umane, are loc în cadre rela­tive, limitative, niciodată absolute.”


Lucian Blaga, Ființa  istorică
 

Aparent sociale...

„Se mai constată desigur şi alte moduri de con­vieţuire, fie între animale, fie între oameni, oare par a fi „societăţi” şi care nu sunt decît o prelun­gire a biologicului, adeseori a biologicului însoţit de conştiinţă sau chiar de spirit. „Turmele" la animale şi unele organizări omeneşti în duhul turmei nu reprezintă propriu-zis forme „sociale", ci sunt în­tocmiri auxiliare ale organismului ca atare. Anima­lele se organizează uneori în grupuri dintr-un inte­res strict biologic, adică în vederea sporirii posibi­lităţilor de autoapărare, sau din interes de pro­creare. Asemenea organizări sunt numai aparent „sociale", ele constituind în chip evident doar pe­ninsule paradoxale ale biologicului, chiar şi în cazul cînd biologicul este însoţit de conştiinţă.[1]

---

[1] Lucian Blaga, Ființa istorică, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977, p. 68.

Un atac la adresa materialismului

„diverşi gînditori au vă­zut fenomenul „societăţii" în lumina conceptului de „organism". Pornind de la o simplă metaforă de rezonanţe poetice, dar de o îndoielnică valabilitate ştiinţifică, aceşti gînditori au propus o întreagă so­ciologie, o sociologie stranie şi simplistă în acelaşi timp, care şi-a avut repercusiunile fireşti şi asupra concepţiilor filosofice despre istorie. Vom încerca în cele ce urmează să arătăm cît de îndoielnică e metafora pe care se întemeiază nu numai sociologia biologică, evoluţionistă, ci şi acea filosofie a istoriei care vede în societate un fel de „organism spiri­tual", sau un organism voliţional, precum şi acele varii concepţii care, pentru lămurirea „istoriei" sau a „culturii.", recurg la acelaşi concept al „organis­mului".[1]

---

[1] Lucian Blaga, Ființa istorică

Ideea de finalitate

„Oricum, organismul nu este, după Kant, o maşină. De fenomenele organice ne putem apropia numai adoptînd conceptul de „finalitate interioară", potri­vit căreia „întregul" premerge, ca idee, părţilor, părţile fiind finalist puse în slujba întregului. După Kant, conceptul de ,,finalitate" nu este un element constitutiv al experienţei ştiinţifice, dar acest con­cept ar avea darul de a ne călăuzi admirabil într-un domeniu unde categoriile constitutive ale inteligen­ţei sunt condamnate la neputinţă. Ar fi fără folos să intrăm aici în toate amănuntele unei astfel de probleme de„teoria cunoaşterii". Fapt e că de la Kant încoace „organismul" a fost privit tot mai mult în perspectiva ideii de „finalitate", aceasta în ciuda materialismului filosofic”.
 

Lucian Blaga, Ființa istorică

Ne învață Lucian Blaga ce-i organismul

„Să ne înţelegem asupra termenului de „organism". Doi mari gînditori, unul antic şi celălalt modern, au emis cît priveşte fenomenul biologic al „orga­nismului" păreri pline de urmări: Aristotel şi Kant. Filosoful grec înţelegea „organismul" ca produs al unei „forme" ce lucrează în materie. Forma ener­getică cu care, pe planul esenţelor, organismul se confundă interior a fost numită de Aristotel „ente-lehie". Concepţia aristotelică a promovat mult înţe­legerea organismului ca un întreg rotunjit în sine şi oarecum suficient sieşi. Entelehia e forma ce se realizează pe sine însăşi, forma înţeleasă ca putere, ca un factor ce activează în lucruri, în fiinţe, lăun­tric, iar nu din afară. Din nefericire, Aristotel n-a restrîns eficienţa acestor „forme-energii" la dome­niul biologic, la organisme, unde concepţia îşi putea avea măcar o aparentă îndreptăţire. Aristotel vedea asemenea factori „finalişti" şi în fenomene pur fi­zice, cum ar fi, de exemplu, mişcarea planetelor, sau cum ar fi căderea unei pietre la pămînt. împo­triva „formelor" aristotelice, devenite ilegitime prin-tr-o aplicare teoretică abuzivă, s-a produs o reac-ţiune, oportună pînă la un punct, în .timpul Renaş­terii, cînid oameni ca Leonardo şi Galilei au pus temeiurile „mecanicii".[1]

---

[1] Lucian Blaga, Ființa istorică

DEDICAŢIE

Febus, fecior a lui Zevs şi-al Latonei, orice-oi începe

Sau voi sfârşi, eu al tău nume nici când n'o să-1 uit.

 Pururi şi la 'nceput, la mijloc și la fine, pe tine

Te-oi slăvi. Ci s'asculţi ruga mea, dându-mi noroc.

Febus, stăpâne, când maica-ţi, divina Latonă, îţi dete

Viaţa, de-un fraged finic mâinile ei sprijinind

 Lângă rotundul bazin, întreceai pe toţi zeii'n frumseţe.

Insula Delos se-umplu toată de jur împrejur

 De-ambroziene miresme, surâse imensul pământ şi

Marea căruntă săltă până în nrundul adânc.[1]

---

[1] THEOGNIS, in Bezdechi, St., Antologia liricilor greci, Cluj, Editura de arte grafice „Viata”, 1927, p.

Ce ar trebui să facă studentul

„La rândul său, studentul va trebui să înveţe a cerceta, pe lângă legăturile materiale ale lucrurilor, înlănţuirea conceptuală a problemelor, ceea ce constituie esenţa muncii ştiinţifice, respectând întotdeauna cu sfinţenie obiectivitatea. Chiar în ştiinţele sociale şi politice, unde subiectivul şi obiectivul sunt mai greu de delimitat, atât profesorul, cât şi studentul trebuie să înlăture orice idee care ar fi inspirată de pasiune omenească, tendenţioasă, făcând o clară demarcaţie între punerea unei probleme, cunoaşterea faptelor şi aprecierea lor. De aprecieri şi judecăţi subiective, interesate, trebuie să se lepede şi profesorul, şi studentul.

Adevărul este însă posibil numai acolo unde există libertate, unde nici cugetarea, dar nici expresia ei nu suferă vreo Îngrădire, încât s-ar putea spune că libertatea coincide cu spiritualitatea În formele sale cele mai înalte. Libertatea dă putinţa de diferenţiere şi Înnoire, fiind cea mai proprie stare pentru manifestarea originalităţii.[1]

---

[1] Petre Andrei, Sociologie generală, Ediţia a IV-a, Iaşi, Polirom – Fundaţia  academică „Petre Andrei”, 1997, p. 14.

Ce este universitatea şi care e menirea ei?

„Filosoful Schelling a susţinut că universitatea trebuie să formeze numai oameni de

ştiinţă, cercetători, şi nicidecum profesionişti, deoarece scopul ei este de a spori potenţialitatea conştiinţei, nepreocupându-se de nici un alt lucru care ar putea coborÎ demnitatea ştiinţei pure. Este, desigur, o concepţie frumoasă şi atrăgătoare, căci nimic nu poate întrece în splendoare ştiinţa pură şi adevărul. Nu trebuie să se uite însă nici un moment că întreaga cultură a popoarelor este în funcţie nu numai de idei pure, ci şi de realitatea socială. Situaţia economică, formele sociale, clasele, viaţa spirituală dintr-un anumit moment, iată atâtea elemente care determină în mod necesar structura culturii şi a tuturor instituţiilor ştiinţifice.

Privind prin această prismă menirea universităţii noastre, înţelegem uşor pentru

ce nu ne putem opri la vechea concepţie schellingiană. Universitatea de azi trebuie să urmărească un scop mai complex şi mai multilateral. De aceea, pe lângă cercetarea ştiinţifică şi crearea ştiinţei, care formează esenţa ei şi Îi justifică dreptul la existenţă, universitatea trebuie să-şi propună Încă două ţinte, şi anume: formarea personalităţii spirituale a studentului şi pregătirea pentru o profesiune.[1]

---

[1] Petre Andrei, Sociologie generală, Ediţia a IV-a, Iaşi, Polirom – Fundaţia  academică „Petre Andrei”, 1997, p.12.

Problema paralelismului

„O importanţă aparte în analiza comunicării interculturale o are problema paralelismului dintre „universal” şi „particular” în procesul istoric-cultural din lume. Caracterul obiectiv al analizelor multor fenomene şi situaţii care reies din acest proces al dialogului socio-cultural se află într-o strânsă legătură cu soluţia problemei. Studiul regularizărilor obiective ale lumii ca întreg, la fel ca şi linia de separare a culturilor naţionale implicate în acest proces, este o problemă care, în prezent, atrage atenţia multor savanţi.

            Este unul din subiectele de actualitate ale esteticii moderne şi teoria culturii. Articolul de faţă este o încercare de a considera cultura musulmană ca parte – chiar cea de la bază – a culturilor naţionale în contextul şi în legătură cu procesului cultural universal.

            Procesul cultural universal are regularizări obiective comune şi universale în ceea ce priveşte desfăşurarea sa. Diferenţiind şi studiind „universalul” în procesul istoric-cultural global, de multe ori savanţii au subestimat „particularul”. Toate naţiunile şi regiunile au trăsături distinctive specifice lor, care se reflectă în propria cultură şi care sunt produsul unui cumul de cauze. În literatura ştiinţifică, corelaţia dintre culturi diferite este de obicei considerată corelaţia dintre culturile Orientului şi cele ale Occidentului.”[1]

---

[1] Gulnar Gasimova, “Philosophical Aspects of Cultural Relationships”, Journal of Russian and East European Psychology, vol. 46, no. 1, March–April 2008, pp. 5–12.

Relațiile Est-Vest din perspectiva filosofica...

Dihotomia dintre Orient şi Occident este un produs al istoriei. Conform filosofului rus Vladimir Soloviov, „o mare dispută între Orient şi Occident cuprinde existenţa umană. După Herodot, această confruntare îşi are originea în timpuri preistorice. Acesta consideră nişte evenimente legendare ca fiind primele manifestări ale disputei – răpirea femeilor din Argos de către fenicieni şi răpirea Elenei din Sparta de către fiul regelui troian, Priam. Originând din timpuri atât de vechi, această confruntare rămâne şi azi pe lista de discuţii, provocând o adâncă prăpastie între oameni şi afectând eforturile umanităţii de a trăi cu adevărat viaţa.”(1914, p. 3)

            De-a lungul istoriei, mulţi filosofi şi istorici  ai culturii şi-au exprimat părerea asupra ideii separării pe bază de conflict, cât şi asupra opoziţiei şi eternei polemici dintre Orient şi Occident. Deci Soloviov nu este un „trecător singuratic”. Totuşi, unele fapte istorice arată cât de periculoase pot fi ideile de naţiune, cultură, excepţie istorică şi separare culturală. Poziţia care confirmă importanţa universală a înţelegerii reciproce a început să se răspândească. Conform lui Herman Hesse, un adept al acestei mişcări „profundă şi rodnică înţelegere reciprocă între Orient şi Occident este imensa cerere, deşi nesatisfăcută, pentru viaţă politică şi socială şi minimul necesar pentru o viaţă spirituală şi vitalitate culturală. Problema actuală nu vizează convertirea japonezilor la creştinism sau europeni care sunt convertiţi la budism sau taoism. Datoria şi dorinţa noastră nu este să ne convertim la o altă credinţă , ci să atingem cea mai mare deschidere a minţii cu putinţă: în înţelepciunea orientală şi occidentală nu vedem forţe ostile îndreptate una către cealaltă – sunt la poluri opuse – în timp ce viaţa există între ele.” (Orient - Occident, 1982, p. 217)[1]

---

[1] Gulnar Gasimova, “Philosophical Aspects of Cultural Relationships”, Journal of Russian and East European Psychology, vol. 46, no. 1, March–April 2008, pp. 5–12.

Ceva - puțin - ordonat despre globalizare

„Pentru început voi încerca să definesc termenii cheie pentru a evita generalizarea sau interpretările greşite . Globalizarea a fost definită în mai multe moduri, însă în mod normal este definită în raport cu legăturile dintre entităţile politice, relaţii economice sau chiar reţele de calculator. Globalizarea se referă,în primul rând, la modurile în care instituţiile economice şi industriale (cum ar fi industrii sau corporaţii) interacţionează în diferite zone ale lumii, fară ca o locaţie geografică specifică să aibă prioritate .Friedman susţine că globalizarea implică integrarea inexorabilă a pieţelor, a statelor şi a tehnologiilor într-un stadiu ce nu a fost atins până acum[1] (1999, p. 7). Kennedy ( 1993 ) descrie globalizarea în termeni economici primari, definind-o drept structură integrativă primară[2] ( p. 47). Mai departe, susţine că globalizarea structurior economice înseamnă că guvernele naţionale şi locale vor ceda eventual controlul instituţiilor globale (corporaţii multinaţionale primare, dar şi organizaţii neguvernamentale, regionale sau internaţionale,cum ar fi Banca Mondială  sau Fondul Internaţional Monetar ).”

---

[1] Friedman, T. (1999). The lexus and the olive tree: understanding globalization. New York: Farrar, Straus, Giroux.

[2] Kennedy, P. (1993). Preparing for the twenty-first century. New York: Random House, p. 47.

Bine spre excelent

Ce bine e, domnule,

Că nu m-ai făcut pasăre,

Și nu mă las  mânat de furtună

Iar aripa mea nu plânge

Dup-un bob.

E bine e, domnule,

Că nu m-ai făcut taur

Cu forță în coarne

Și mintea asunsă

Ntre-pulpe.

Ce bine e, domnule,

Că nu sunt balenă,

Vânată și veșnic la pândă

Să se laudă cei vizeji în capcane,

Iar viața

Să mi se termine sub muște

Pe țărm.

Nici trestie gânditoare, nu sunt, domnule,

Nu cresc din mâl,

Nu mă înclin și închin după soare,

Nu mă usuc când dă bruma,

Ca să renasc doar ascunziș pentru pești.

Ce bine e, domnule,

Că las mintea să zboare

De aici la albastru,

Îmi aleg singur cărarea poftită,

Sar într-un picior când mi-e vrerea

Și-mi strân copiii la piept

Când vor ei.

Ce bine e, domnule, că sunt

Și nu m-ai întrebat pe mine

Unde să-mi lipești aripa

Duhului.

Eugen Simion despre ”Fratele nostru Emanuel”

„Fratele nostru Emanuel de Petre Anghel este un eseu romanesc sau, în fine, un roman analitic care părăseşte des terenul faptelor pentru a medita în li­bertate o idee de regulă morală cum este aceea de culpabilitate. Toate personajele curţii poartă o vină sau sînt suspectate de a fi comis, cu voinţă sau din inconştienţă, ceva ce provoacă tragedia a două familii şi împiedică, după ce tragedia se consumă, pe cei care rămin să trăiască liniştiţi. După o sugestie răspîndită în romanul modern, prozatorul introduce, după ce toate personajele sînt culpabilizate, un alt rînd de suspiciuni, de data aceasta asupra suspi­ciunii iniţiale. Va şă zică, vina dar şi îndoiala ce creşte în umbra ei şi face ca totul să devină ne­sigur, deformat, faptele simţiie şi clare să plutească în apa tubure a neliniștii.”


Eugen Simion
Revista Luceafărul, 6 noiembrie 1986.

Gândirile fondatoare

„Gândirile fondatoare smulg popoarele şi culturile din acest ciclu biologic al viului, în care se aflau scufundate, spre a le iniţia întru Spirit, care, singur, există cu adevărat. Numind acel ceva pe temeiul căruia lucrurile sunt, ele oferă baze nu numai pentru variile arii culturale, ci şi pentru unitatea comunităţii universale: altfel spus, autorii acestui prim volum al Istoriei filosofiei se apleacă asupra gândirilor fondatoare ale umanităţii, înţeleasă nu ca gen uman abstract, ci ca o comunitate universală guvemată de căutarea sensului, ca „spaţiu interpersonal", şi nu, pur şi simplu, ca juxtapunere inertă de naţiuni sau popoare.

Prin conceptul de comunitate universală facem, evident, referire la Husserl, fără a împărtăşi, prin accasta, un europocentrism pe care Istoria filosofiei propusă de noi îl recuză în chiar principiul său, din moment ce ea îşi propune să deschidă o cale către gândirile nonoccidentale.

Urmându-1 pe Husserl, trebuie într-adevar să uşurăm apariţia acelei „umanităţi ca unică viaţă cuprinzând indivizi şi popoare şi a cărei coeziune e dată numai de trăsături spirituale; ea include o multitudine de tipuri de umanitate şi de culturi, dar care, prin tranziţii subtile, se topesc unele în altele. Această situaţie este comparabilă cu o mare în care indivizii şi popoarele sunt valurile" (Husserl, La Crise de l'umanite europeenne et la philosophie, Aubier, p. 29). O frumoasă viziune a formelor spirituale ale umanităţii, care nu trebuie, totuşi, centrată pe specificul european (cf. infra, pp. 5 şi urm.).[1]

---

[1] Russ, Jacqueline, Prefaţă, Istoria filosofiei, vol. 1, Gândirile fondatoare, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000, p.8.