În zilele noastre o ţară în care locuitorul ei cîştigă mai puţin de o sută de dolari pe lună este numită cu dispreţ ţară subdesvoltată. Cum ai spune despre un om a cărui inteligenţă nu răspunde la un anumit test că e întîrziat mintal ! Cine a hotărît să fie numite astfel majoritatea popoarelor lumii ? Şi cine a decis ca suta asta de dolari să devină, pentru un imens număr de oameni, o obsesie ? Oare înainte de apariţia acestei sute de dolari oamenii nu trăiau fericiţi ?
Un poet spaniol din generaţia mea, pe care l-am cunoscut fugitiv aici la noi, avea fruntea încreţită de o nelinişte şi indignare care i se întipăriseră pe figură parcă pentru totdeauna. Şedea la masă şi abia se atingea de feluri, în timp ce colegii săi români, spre a nu-şi desminţi latinitatea, erau sau păreau veseli nevoie mare, ca şi cînd ar fi vrut să spună că alţii au motivele lor să-şi încreţească frunţile, în timp ce noi, le „aranjăm" noi pe toate şi n-avem de ce să ne îngrijorăm.
Recunosc că filozofia asta nu e lipsită de temei, deşi ar trebui puţin reconsiderată. „Aranjarea" asta ne costă, în momentele de răscruce, vieţi omeneşti. Asta nu mai e „aranjament", ci tragedie. Mi se poate răspunde, printr-un eseu filozofic, că e o trăsătură specifică a poporului nostru să ocolească denumirea dezastrelor şi să facă haz de necaz.
Da, aşa este. Numai că pe spinarea acestei filozofii unii dintre noi am prins obiceiul să facem haz şi cînd nu e cazul, şi atunci cînd treburile ne aşteaptă şi gunoiul s-a adunat maldăr la uşă şi nu mai putem ieşi din casă. Ce mai e de rîs într-o asemenea situaţie ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu