”Țuţea povesteşte:
— Eram la Ocnele Mari cu generalul Emilian Ionescu, general comandant de blindate, fost aghiotant regal.
Eu:
— Nu este numai un general. Este un general şi jumătate, ii' un om şi jumătate.
Ţ uţea:
— Mi se paralizase mâna stângă. Aşteptam moartea. Aveam o barbă hirsută. Zăceam bolnav. În faţa mea, tot bolnav, generalul Emilian Ionescu, îmi spune într-o dimineaţă:
— Domnule Ţuţea, sunteţi deprimat.
— Nu sunt deprimat, domnule general. Eu sunt disperat.
— Care-i deosebirea?
— Când eşti deprimat eşti demoralizat, adică ţi-ai pierdut moralul. Eu sunt disperat, fiindcă mă aflu pe liziera morţii. Arcul voinţei mele este permanent încordat. Nu-s demoraliza. Cum pot fi? Aici, zăcem în năpastă şi prigoană cei mai buni fii ai naţiunii, ai unei mari şi nobile naţiuni. Ni s-a făcut onoarea să fim aleşi ca reprezentanţi ai ei. Cum să nu primim această onoare, onoarea de a suferi pentru neam? Generalul Ionescu a replicat:
— Când filosofii neamului vorbesc aşa, eu, ca general, sunt gata să spun: „Generali, ascultaţi comanda la filosof".
Şi Ţuţea adaugă:
— Pentru această scenă, am primit recompensa suferinţei anilor mei de puşcărie.”
Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah
Un comentariu:
Nu mai avem nici aşa filosofi, nici acel gen de...generali.Acum avem...erudiţi. Nu gânditori, ci ştiutori. Mă înşel oare?
Trimiteți un comentariu