“Pentru ce nu publici scrierile dumitale?” întrebai mai deunăzi pe un bărbat de spirit şi de gust care ţine ascunse în portofoliul său mai multe manuscrise de poezii. “M-am speriat, îmi răspunse, de când am văzut atâţia poeţi...” Negreşit, niciodată nu am avut mai multă îndestulare, nu zic de poezie, ci de versuri. De unde vine aceasta?
Poate în parte din greşita idee că arta poetului ar fi mai uşoară decât a prozatorului, după cum socotim cei mai mulţi, atunci când intrăm în cariera literelor cu toată încrederea juneţii şi neexperienţei; poate însă asemenea dintr-o lege înaltă care va ca poeţii să fie cele dintâi instrumente ale geniului noroadelor, când geniul acesta începe să se deştepte. În adevăr, armonia având o atracţie naturală pentru cei mai mulţi oameni şi versurile frumoase întipărindu-se cu lesnire în memorie, toţi aceia care la începutul civilizaţiilor simt, sau cred a simţi, în sufletul lor o scânteie divină aleg instrumentul acesta ca cel mai sigur spre a-şi răspândi ideile lor.
De aceea poezia e cea mai antică artă a spiritului omenesc; de aceea
legile popoarelor celor antice erau scrise în versuri; de aceea în ierarşia literelor poezia are un loc aşa de înalt. Ea face cea mai mare parte a gloriei naţiunilor; şi cele mai însemnate fapte, cele mai înalte descoperiri au trebuinţă de ajutorul ei ca să poată trăi.
Dar cu cât arta e mai frumoasă, atât este mai anevoie; cu cât sunt mai rari poeţii care au lăsat numele lor la veacuri, atât mai numeroşi aceia care s-au pierdut în adâncul uitării. Faimosul Béranger, puternicul liric al timpilor moderni, poet popular cu aristocratice forme şi unul din capetele cele mai rezonabile ale Franţei, zice că multe din cântecele sale cele mici l-au costat două şi trei săptămâni de lucru, mărturisire ce dovedeşte câtă străşnicie trebuie să aducă un autor la compunerea scrierilor sale; căci arta este aşa de întinsă şi variată, frumosul are atâtea nuanţe delicate şi fugitive, lucrările imaginaţiei atâta trebuinţă de ale rezonului ca să poată ajunge ţinta lor, care este frumosul ideal sau strălucirea adevărului, după cum zice Platon, încât nu este de mirare dacă desăvârşirea lipseşte la mulţi, cărora însă nu le lipseşte talentul, şi dacă literatura noastră mai ales, a căreia parte poetică nu se compunea până în anii din urmă decât de nişte balade tradiţionale, inspiraţii necultivate ale suferinţei şi ale naturii sălbatice, nu este, zic, de mirare, dacă literatura noastră n-a produs încă nici un cap d-operă care să poată sluji de model netăgăduit: acelea nu ies decât în literaturile formate şi în limbile statornicite, după cum o ştiu mai cu osebire toţi aceia care scriu şi, prin urmare, cunosc influenţa ce are limba asupra stilului. ”
Gr. Alexandrescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu