Analiza sociologică scoate în evidenţă o realitate inedită : pe măsură ce crește aparatul organizaţiei represive, se creează diverse niveluri de cenzură (viza redactorului de carte, a șefului de secție, a redactorului șeg și a directorului editurii, apoi a Consiliului culturii, a cenzurii, cresc și posibilitățile diferitelor opțiuni, în sensul că se găsește printre ei un susținător al autorului sau un iubitor al artei autentice, iar ceilalți vor fi solidari, de regulă, cu primul referent. De asemenea, are loc și un alt fenomen, care constă în profitarea declarațiilor publice ale puterii, de genul: noi sprijinim activitatea scriitorilor, autorii sunt maturi și se vor autocenzura, dorim o literatură curajoasă, legată de realitate. Mimându-se democrația, scriitorii au profitat de ea și, pe cât le-a stat în putință, au ales în comitetele de conducere colegi care-i puteau susține. Se ajunge astfel la slăbirea conducerii ”maselor”, autoritatea puterii politice fiind subminată de către puterea din ce în ce mai clar exprimată de către comitete.
Când Partidul Comunist și-a dat seama de autoritatea acestor comitete, a făcut tot ce se poate ca să le anihileze: a fost desființată organizația de partid a Uniunii scriitorilor, afiliând-o pe lângă oraganizația lucrătorilor din presă și edituri, aceștia din urmă fiind salariați și deci obligați să asculte. Curând, comitetele de conducere ale Uuniunii Scriitorilor nu au mai fost convocate, pentru a nu se mai crea cadrul pentru exprimarea criticilor la adresa politice culturale oficiate de partidul comunist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu